Apelul la bine-cunoscutele expresii din titlu nu are vreo întrebuințare aluzivă. Ci, trimite la un fenomen pe care, de regulă, îl trecem cu vederea. Luate împreună, zicerile „fiat justitia” = „să se facă justiție” (latină) și „ales bules” = „s-a ales praful” (romani), nu sugerează vreo legătură între felul în care s-a desfășurat toată tevatura mioritică referitoare la pensiile celor din magistratură și vreo trăsătură „caracterială” referitoare la comportamentul romilor. Ne spune, în schimb, ceva semnificativ despre societatea autohtonă. Nicidecum, așadar, despre etnia conlocuitoare. Este vorba, în principal, despre un fenomen cultural, dar și politic, căruia, îndeobște, nu prea suntem dispuși să-i atribuim un nume care să trimită în mod explicit la felul autohton sub auspiciile căruia se procedează în treburile publice. Așa se face că deși pe plaiurile mioritice e un loc comun să numești ceva – care se desfășoară potrivit anumitor „tipare” comportamentale – ca fiind o „țigăneală”, ar fi în sfârșit cazul să realizăm că fenomenul vizat se referă de fapt la o trăsătură culturală a felului nostru de a se face politică. Și pe care ar trebui s-o trecem doar în contul românilor. Este neaoșă! Și are o îndelungată tradiție,…
Referindu-ne la povestea pensiilor magistraților, nu putem nega modalitatea „curat balcanică”, altfel spus „neeuropeană”, în care a fost soluționată o simplă chestiune de politică publică. Ceea ce spune destul de multe despre cultura felului în care s-a făcut și continuă să se facă politică în societatea autohtonă. Este evident, intenția actualului executiv de a mai tunde din privilegiile magistraților face parte, fără îndoială, din categoria unor acte și gesturi care au drept scop interesele și bunurile publice. În acest sens, atât cuantumul, cât și vârsta de pensionare ale magistraților sunt chestiuni care intră în aria de competențe ale tandemului executiv-legislativ. Exceptând, desigur, niște limite decente, ori cine știe ce formulări care nu ar fi în spiritul textului constituțional. Și care ar necesita, astfel, corecturi. Ceea ce, probabil, majoritatea membrilor din cadrul CSM și CCR trebuie să fi știut din capul locului. Dar domniile lor, prefăcându-se că plouă, au preferat să se joace de-a constituția. Comportându-se ca și cum ar fi avut drept de veto în chestiunea cuantumului și vârstei de pensionare. De unde și tot spectacolul cu așa-zisa constituționalitate…
Un spectacol pentru proști, s-ar putea spune! Și care, în ciuda faptului că ar putea trimite la etnia invocată, avem convingerea că n-a reușit să-i păcălească pe mulți dintre semenii noștri. Aceștia realizând că, de fapt, scenariul și regia aparțin felului nostru, pur românesc, de a trata bunurile publice. Este o producție pur mioritică! Romii n-au niciun amestec în toată această poveste burlescă. A cărei gramatică a fost, fără îndoială, forjată în ultimele trei decenii de parcurs postcomunist de către reprezentanții românilor aflați la butoanele decizionale. CCR și CSM constituind doar niște „aplicații” ale unui program scris și gestionat de pomeniții reprezentanți.
Dintr-o astfel de perspectivă, lucrurile sunt explicabile: folosindu-se de niște instituții de interes public, populate de către magistrați – îngrijorați de posibilitatea diminuării propriilor privilegii, nemaivăzute prin alte părți – cei din urmă au mutat toată chestiunea privilegiilor în rarefiatul câmp al unor așa zise chestiuni de factură constituțională. Și astfel se explică că, după două amânări nejustificabile, speța în cauză s-a metamorfozat într-o simplă problemă de procedură. Un act, fără îndoială, descalificant pentru niște indivizi care sunt totuși „bănuiți” c-ar avea la degetul cel mic textul nostru constituțional! Ceea ce, după cum se vede, nu s-a prea verificat în cazul celor de la CCR și CSM! Totul demonstrând o incapacitate cronică a „înalților și onoraților judecători” de a se raporta la interesele și bunurile publice, nu doar la cele aflate în propriile buzunare, ori la o distanță care nu trece de orizontul nasului lor.
Pe cale de a se încheia, „telenovela” pensiilor speciale ale magistraților devine tot mai „transparentă” pentru tot mai mulți dintre semenii noștri. Și anume: în spațiul public nu aveau ce să caute, ca fiind constituționale, niște chestiuni referitoare la cât de mare trebuie să fie o pensie de magistrat. Ori, la ce vârstă se va pensiona acesta. Pentru o anumită „calibrare” a pensiilor acestei categorii era suficient să se facă apel la standardele europene în domeniu. Adică, la practici întâlnite în mai toate statele membre! Este evident că toată tărășenia, așa cum a evoluat aceasta în spațiul public, beneficiind de concursul interesat al celor care, în loc să slujească interesul și bunurile publice, s-au folosit de instituțiile importante ale unei democrații pentru a atingerea unpor interese personale. Fără să adauge, din nefericire, niciun gram de valoare la cultura politică a tinerei noastre democrații. Fără îndoială, nu instituțiile, în sine, sunt de vină, ci componența acestora. O chestiune la care, fără doar și poate, contribuția esențială și-au adus-o, de-a lungul celor trei decenii de parcurs postcomunist, partidele care s-au tot perindat pe la butoanele puterii.
Concluzia este dezarmantă, de unde și titlul rândurilor de față. În loc de acțiuni care să întărească cultural un anumit fel de a se proceda în relațiile dintre cele trei puteri, înalții noștri magistrați, la fel ca și politicienii, au preferat un fel de gherilă pentru putere și beneficii. O beligeranță purtată, la vedere, în numele unor înalte principii constituționale. Deși, vedem bine, la mijloc a fost vorba despre cu totul altceva. Pe undeva, totul pare să semene cu ceea, mai nou, se numesc „operațiuni sub steag fals!” Pe bună dreptate, ne-am putea întreba: să fie, cumva, vreo tactică a unui neștiut război (civil) hibrid? Un război justificat, în ochii opiniei publice, că totul s-ar petrece în numele unor așa-zise principii?
Un lucru devine însă tot mai limpede: ceea ce i-a interesat pe înalții magistrați mioritici nu are nicio legătură cu buna funcționare a unui stat de drept. Ca să nu mai vorbim despre ceea ce s-ar putea înțelege prin democrație. Cea din urmă, în sensul unui aranjament de putere care ar fi trebuit să asigure totuși autoguvernarea cetățenilor. Nicidecum, salvgardarea privilegiilor unor „slujitori” care reprezintă cea de-a treia putere în stat. Cu nimic mai presus de celelalte două. În paranteză fie spus, o simplă comparație a veniturilor, relevă o realitate paradoxală: un ministru, ocupând o poziție importantă în societate, încasează o indemnizație de aproape două ori mai mică decât salariul ori pensia de care beneficiază un magistrat. Să fie cumva un ministru mai puțin solicitat, comparativ cu un magistrat? Puțin probabil! Apoi, ceea ce se ignoră deocamdată este faptul că parlamentarii noștri mioritici, mulți fără niciun fel de activitate publică, beneficiază de privilegii asemănătoare celor din magistratură. Exceptând, desigur, vârsta de pensionare și indemnizațiile de pensie, actualii reprezentanți ai poporului se bucură de venituri greu de justificat.
Trăgând linie, s-ar părea că în ceea ce privește intenția lăudabilă a executivului nostru mioritic, adică, să se facă dreptate, s-a cam ales praful! În plus, în cele din urmă, întreaga tevatură care a acaparat spațiul public mioritic, nu s-a finalizat cu ceva care ar putea fi calificat ca fiind un plus de civilitate pentru încă tânăra noastră democrație.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
