Trei ani de război, zeci de mii de victime, teritorii pierdute etc. este un bilanț care ar fi avut alte proporții, dacă ucrainenii nu ar fi beneficiat de un sprijin consistent din partea statelor occidentale. Printre acestea, numărându-se și România! În context, n-ar fi inutil să ne reamintim care a fost poziția exprimată de Parlamentul României, privitor la decizia autorităților de la Kiev de a organiza, la 1 decembrie 1991, un referendum pentru obținerea independenței. Act necesar, fără îndoială, pentru a justifica desprinderea de fosta URSS. Reproducem cele mai semnificative pasaje din declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991 (publicată în Monitorul Oficial din 29 noiembrie, Anul III – Nr.243, Partea I):
„ (…) Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfășoare și pe teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul și neavenit, ab initio, de URSS la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991. Desigur, este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independența sa, dar acest refendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României. Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS (…) este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia. Parlamentul României cere parlamentelor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate.”
Cu sau fără așa-zisa contribuție a „Duminicii Orbului”- luată uneori drept scuză în vederea unei poziții partizane referitoare la primul parlament – un lucru rămâne evident. Și anume, că, în unanimitate, poziția tuturor aleșilor românilor a fost una cât se poate de clară. Desigur, în spiritul acelor vremuri. Când România, să nu uităm, abia făcea primii pași înspre Europa unită. Intrată în NATO în 2004, iar în Uniunea Europeană în 2007, România, iată, nu și-a mai reiterat, în mod oficial, pretențiile asupra teritoriilor pierdute în favoarea fostei URSS. O chestiune tranșată la 3 mai 1997, printr-un tratat cu Ucraina. Un tratat care a bătut în cuie renunțarea României la teritoriile sale istorice. Pragmatic vorbind, societatea autohtonă era departe de o situație materială și politică care să-i fi permis capabilități încât să integreze un număr considerabil de cetățeni. Desigur, sunt semeni de-ai noștri care consideră că totul a fost o trădare a intereselor naționale. Printre ei, numărându-se și nea mesia Georgescu. Probabil, domnia sa nu realizează consecințele unei atari demagogii patriotarde. Să nu ne amăgim, ceea ce seamănă în aceste zile mai sus numitul patriot, o să culegem ceva mai târziu.
Oricum, este greu de ignorat faptul că moștenitoarea defunctei URSS, Ucraina, organizându-și fără cine știe ce mari probleme referendumul, nu a fost câtuși de puțin preocupată de faptul că ar urma să administreze teritorii care nu au aparținut niciodată fostei URSS. Ignorându-se cu totul istoria acestor teritorii, semnificativ rămâne faptul că populației din acele teritorii nu i s-au recunoscut, din capul locului, drepturi cât se poate de firești pentru minorități. Oricare ar fi acestea. Minorități care, trebuie precizat, nu sunt localizate doar în teritoriile luate cu japca, în prima jumătate a sec. XX, de fosta URSS. După cum știm, în anumite zone ale Ucrainei, datorită și procesului de rusificare, avem de-a face cu majorități semnificative ale rușilor. Problema constă în faptul că noul stat, din nefericire, nu a făcut decât să practice aceleași politici față de minorități pe care le-a exersat și fosta URSS.
Concluzia? Indiferent despre ce minorități ar fi vorba, din nefericire, nu au existat, din partea autorităților ucrainiene, nici cele mai timide încercări de a găsi politici potrivite noului său statut. Fără doar și poate, că ar fi fost vorba de minoritari maghiari, români, ori chiar ruși, relevant rămâne faptul că sunt posibile politici care n-ar fi știrbit cu nimic suveranitatea noului stat. Totul ar fi ținut de voința autorităților noului stat. Din păcate, după cum știm, în loc de o politică care ar fi însemnat o democratizare continuă a societății ucrainiene, în ansamblul său, ceea ce ar fi inclus alte poziții față de minorități, noul stat a dezlănțuit, dimpotrivă, tot felul de măsuri care nu pot fi contabilizate decât sub semnul unui naționalism rudimentar.
Căci, în rest, ca un tăvălug, a venit războiul și multe dintre păcatele noului stat au devenit istorie. Totuși, nu putem ignora un fapt cât se poate de evident: realitatea nu pare să indice că elitele din Ucraina și-ar fi schimbat, în decursul războiului, valorile ori perspectiva asupra politicilor față de populațiile din teritoriile care, în anumite perioade istorice, au aparținut altor state. În acest sens, este dificil de înțeles de ce statele europene nu au pus niciun fel de presiune, măcar cu rosturi „educative”, asupra statului Ucrainean cu prilejul acordării de facilități comerciale, precum și ajutor militar în ducerea războiului. Ajutorul umanitar, în paranteză fie spus, ar putea fi considerată o chestiune separată. Însă, în speța sprijinului constând în armament, facilități fiscale etc. lucrurile sunt în mod cert diferite.
Iar, după cum observăm cu toții, lucrurile se schimbă rapid și în mod radical. De pildă, în acest sens, atitudinea lui Trump n-ar trebui să ni se pară chiar atât de aiurea. „Vreți arme, dați pământuri rare în schimb”, schimbă regula jocului. O chestiune care nu poate fi ignorată prea multă vreme de statele europene. Deși la prima vedere ar părea să fie oneroasă, totuși trebuie să recunoaștem că poziția tranzacțională a președintelui american trimite totuși la realitate autoritățile ucrainene. Căci, vrem nu vrem, ajutorul acordat de statele occidentale se răsfrânge, în cele din urmă, asupra modului de viață al cetățenilor acestora.
Să fim înțeleși, nu din portofelul Ursulei ori al lui Biden au provenit banii statelor care au susținut eforturile de război ale Ucrainei. Ca să nu mai vorbim despre exagerările care au însoțit ajutorul umanitar. Și care, în unele cazuri, a depășit granițele bunului simț. Trimiterea la realitatea, invocată mai sus, nu vizează doar autoritățile ucrainiene, ci și pe cele din societățile europene. În mod cert, în cazul unor democrații – cum se consideră societățile occidentale – nu se poate să ai la nesfârșit tot felul de costuri care ocolesc știința propriilor cetățeni. Deoarece, trebuie să fim de acord că, în privința consultării celor din urmă, nici măcar aceste bastioane ale democrației n-au făcut cine știe ce eforturi… Sunt convins că, de pildă, democrația helvetică nu și-ar fi ignorat cetățenii într-o astfel de chestiune.
Problema nu constă în faptul că societățile occidentale ar fi sărit în ajutorul unui stat agresat. Mulți dintre cetățenii europeni ar fi fost, de bună seamă, de acord cu așa ceva. Problema este că totul s-a rezumat la un șir de acte decizionale de tip diktat, ca și cum am fi avut de-a face cu o chestiune extrem de simplă. Dar care nu prea are legătură cu democrația. Și anume, Comisia Europeană a decis ajutorarea Ucrainei fără să considere că ar fi necesară vreo consultare a cetățenilor europeni. Pur și simplu, Comisia a considerat că legitimiatea unor alegeri europarlamentare, apoi tot altgoritmul aplicat cu scrupolozitate, care ar decurge de aici, ar legitima și restul stufosului aparat decizional european. Și iată cum se naște o democrație simplificată de către o stufoasă birocrație europeană. Actul alegerilor nu poate fi considerat ca fiind suficient pentru a se lua decizii în situații extrem de grave. Cum ar fi războiul din Ucraina, de pildă! Iar acest lucru a început să fie tot mai acut realizat de europeni. Pozițiile extremiste nu se datorează unor trăsături de personalitate ale unor lideri.
Problema conflictului ruso-ucrainean – iar aceasta nu a vizat în mod special doar obișnuitul deficit de comunicare din spațiul public autohton, ci și pe cel din spațiul societăților europene, în general – își are originile în faptul că politicile de sprijin pentru Ucraina par să fi aparținut unui fel de spațiu transcedental. Nelocuit de către cetățeni, dar bântuit abundent de către niște birocrați cu mânecuțe și la creier. Și care nu realizează nicidecum că sistemul lor referențial nu zace în regulamente, ci în spațiul public propriu unei democrații. Diriguitorii actuali ai Europei cetățenii își imaginează, probabil, că cetățenii europeni s-ar fi instalat perpetuu într-un fel de acord aprioric cu tot ce decide Comisia Europeană să se facă. Cum se întâmplă, din nefericire, în chestiunea sprijinului pentru ducerea războiului ruso-ucrainean.
Probabil, momentul Helsinki 1975, cheie de boltă a stabilității mondiale, pare să fi fost valoarea supremă a Comisiei. Dar acest act nu este infailibil, căci este posibil să fie interpretabil în favoarea noului stat. Altminteri, fără îndoială, ar fi însemnat că ucrainenii, asemeni unor contabili scrupulași, ar fi început un proces de înapoiere a tuturor teritoriilor care nu au aparținut fostei URSS. Ori, un asemenea proces ar fi dus cu certitudine la destrămarea rapidă a proaspătului stat.
Ceea ce, pe de altă parte, nu înseamnă că, exceptând datoriile angajate de statul Ucrainean, datorii cuantificabile, acest stat n-ar trebui să se simtă dator în plan moral față de minoritățile a căror state de origine au sprijinit nu doar pe refugiați, dar și eforturile de război. Fără sprijinul statelor occidentale, printre care și România, Ucraina ar fi fost deja ocupată de ruși. Oricare va fi viitorul Ucrainei, probabil, invocata datorie morală nu va fi plătită niciodată. S-a murit prea mult pentru niște petice de pământ. Sau, cine știe? Prețul enorm plătit de ucrainienii de rând va fi compensat de o reușită în alt plan: închegarea unei comunități politice, capabilă de autodezvoltare. Inclusiv a unor autentice motoare democratice. Caz în care amintita datorie va fi onorată către minoritățile care ar fi trebuit să aparțină altor state.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
