Deși tânăra noastră alcătuire democratică nu are decât trei decenii, s-ar părea că o serie de automatisme mentale sunt funcționale în cadrul diferitelor feluri de a acționa ale semenilor noștri. Mai exact, este vorba despre modul în care aceștia se raportează, orientează și acționează cu referire la ceea ce numim spațiul public. Relativ stabile, automatismele în cauză, deși nu prea par, sunt totuși hotărâtoare pentru metabolismul, anatomia și rostul aranjamentului de putere autohton. Relevant fiind faptul că pomenitele automatisme sunt însoțite de convingerea, larg împărtășită de către semenii noștri, că respectivul aranjament de putere ar fi unul de factură democratică. Folosim termenul de aranjament, în loc de dispozitiv, sistem etc., deoarece elementele componente a ceea ce, în genere, calificăm că ar fi, ori ar reprezenta puterea, deși par să fie autonome în raport cu voințele indivizilor care le populează, în realitate, acestea sunt rezultatul unor convenții tacite asupra modului în care deținătorii legitimi din cadrul celor trei puteri în stat își exercită atribuțiile constituționale.
Comparativ cu un dispozitiv autocrat de putere, o democrație este cu mult mai fragilă la acțiuni îndreptate împotriva ordinii sale constituționale. Astfel, anularea alegerilor, pusă și pe seama CCR, iar mai recent, știrbirea dreptului executivului și leslativului de a promova politici publici în privința pensiilor celor din magistratură, chestiune la care a contribuit și CSM, le-am putea considera drept acțiuni împotriva aranjamentului de putere autohton. Bănuit de către majoritatea semenilor noștri că ar fi de factură democratică. Semnificativ, dintr-o astfel de perspectivă, este faptul că opinia publică – fenomen măsurabil – consideră comportamentul unor actori ai puterii judecătorești ca fiind îndreptat împotriva intereselor restului societății. Altfel spus, împotriva celor care, indiferent de ceea ce credem că ar fi democrația, legitimează totuși puterea legislativă, iar de aici, pe cea executivă.
Cum s-a ajuns aici? Obișnuințele mentale, despre care făceam vorbire mai sus, au un rost cât se poate de simplu: să confere explicații și narative de uz cotidian unor situații care sunt generate de către instituțiile și mecanismele implicate în gestionarea puterii. CCR și CSM făcând parte, de bună seamă, din arhitectura pomenitului aranjament de putere. La modul general, până să se ajungă la animozități între puterile statului, se putea spune că totul părea să indice nu doar instalarea temeinică a democrației, pe de o parte, ci și funcționarea, la nivelul unei logici de uz cotidian, a ceea ce am putea numi predictibilitatea evoluției acesteia, pe de alta. Într-un fel, semenii noștri păreau să fie în posesia unui fel de “știință” de uz cotidian referitoarte la rostul și funcționarea democrației autohtone. Am putea vorbi, astfel, despre o „știință” a poporului privind modul în care puterea este, ori va fi adjudecată în viitor de un grup politic sau altul. Drept urmare, omului de rând, dar și multora dintre politicieni, li se părea că la mijloc n-ar fi cine știe ce filosofie! Democrația fiind, în cele din urmă, o chestiune reductibilă la mecanismele funcționării și acceptării generalizate a unor majorități. Restul atributelor unei democrații, aspecte care trimit la drepturi și libertăți, par să fie un fel de apendice natural al oricărei democrații.
Cam acesta era tabloul democrației autohtone. Tablou interpretabil de pomenita „știință” a poporului despre democrație. Chestiune valabilă însă până să intervină pe neașteptate seria evenimentelor legate de anularea alegerilor, apoi cele generate de așa-numita chestiune a „constituționalității, ori ne-“ a unor politici publice referitoare la pensiile magistraților. Evenimente care, fără să beneficiaze de un narativ „oficial” convingător pentru mulți dintre semenii noștri, iată, s-a constituit în declanșatorul unor fenomene care dovedesc imprevizibile. Chiar incontrolabile. Mulți dintre români continuă să fie convinși, și în prezent, că decizia CCR de anulare a alegerilor a fost o sincopă majoră în funcționarea democrației autohtone. Ca, de altfel, și amânările greu de justificat ale CCR în cazul reglementării pensiilor exagerate ale magistraților. La care s-a adăugat și comportamenul sfidător și agresiv al celor din CSM. Comportamentul ambelor instituții, considerat ca fiind inacceptabil, este tot mai mult interpretat drept un abuz din partea puterii judecătorești. De cealaltă parte, se invocă acțiunile executivului îndreptate, vezi Doamne, împotriva independenței justiției.
Drept consecință, aproape peste noapte, ne-am trezit că suntem martorii, aproape neputincioși, ai apariției, dezvoltării și consolidării unor viziuni divergente privind starea democrației autohtone. Peisajul este dramatic, deși este, în același timp, de un ridicol demn pentru poveștile cu proști: ca de o țoală obosită, puterile statului nostru mioritic trag zdravăn, în direcții contrare, de biata noastră democrație. Consecință directă: ceea ce părea să fie o „știință” funcțională a poporului privind democrația a încetat să mai fie aplicabilă la o serie de situații și fenomene ale realității autohtone. Altfel spus, asistăm la o criză a acestei „științe”. Iar sindromul cel mai evident al acestei crize constă în faptul că nu mai poate opera previziuni asupra grupurilor politice care sunt angajate în adjudecarea și gestionarea puterii. Mai mult, respectiva „știință” nu mai poate oferi explicații raționale în legătură cu acte și gesturi ale unor instituții ale statului. Astfel, însăși realitatea pare să fie contradictorie: în timp ce aproximativ jumătate dintre semenii noștri par să fie încredințați că CCR a procedat corect, anulând alegerile. Având opinii și credințe politice în consecință. Cealaltă, dimpotrivă, este convinsă de contrariul. Ceea ce, firesc, nu a rămas fără consecințe în ceea ce privește regimul opțiunilor politice a unei părți considerabile dintre români. Care, deloc întâmplător, au intrat într-un proces de radicalizare. Și a căror consecințe în plan cultural sunt greu de bănuit în momentul de față. Fără a exagera, s-ar putea spune că, pe de o parte, fenomenul s-ar datora în mod nemijlocit atât deciziilor CCR, cât și atitudinii sfidătoare a CSM. Iar, pe de alta, unei situații economice complicate, dar și unor decizii politice neinspirate luate de către premierul Bolojan. Exemplele concrete, deși pot argumeneta pozițiile fiecărei părți, nu sunt în măsură să facă parte dintr-o explicație unitară și coerentă..
Cine este de vină? Greu de decelat din perspectiva pomenitei „ștințe”. Să nu ne mirăm că magistații au ajuns într-o situație deloc confortabilă, fiind supuși oprobiului public. Desigur, faptul li se datorează în mare măsură. Dar, pe de altă parte, este evident că actuala criză bugetară nu poate fi trecută în contul pensiilor speciale ronțăite de către magistrați. Oricum, românii par să se fi grupat în două tabere politice, una dintre acestea evoluând în mod evident sub semnul unui radicalism imprevizibil. Este o „realitate” de neevitat pentru o lungă perioadă de timp. Românii care, ne place ori ba, au acumulat mai multe resentimente, comparativ cu alți semeni de ai noștri, vor deveni, treptat, adepții unor viziuni și soluții politice din ce în ce mai radicale. Amplificarea simpatiei pentru cuplul Simion–Georgescu este, în acest context, un fenomen care este întrucâtva previzibil. Dar, totodată, și un semnal de alarmă pentru politicienii tradiționali. Din partea cărora, probabil, nu vom avea prea curând un răspuns adecvat la o asemenea provocare. Deocamdată, din perspectiva acestora, totul pare să „curgă” potrivit unei logici a dependenței de o traiectorie care nu putea fi nicidecum evitată.
Semnificativ – ceea ce nimeni nu previziona – este faptul că deciziile CCR, iar recent, și cele ale CSM, s-au constituit în factori declanșatori ai unui proces care ar putea avea drept consecință o resetare necontrolată a întregul eșafodaj despre care făceam vorbire la început. Și care, potrivit „științei” referitoare la democrație, părea să funcționeze satisfăcător. Adică, fără prea multe diferențe de interpretare între popor și elitele acestuia. Desigur, nu poate fi trecut cu vederea faptul că fenomene ale degradării politicului autohton erau prezente de ceva vreme în spațiul public autohton. Fără ca aceste fenomene să se constituie, după cum știm, în vreo urgență pentru partidele noastre. Semnele unei sincope ale funcționării democrației mioritice nu au apărut din senin! Așa, peste noapte… Cum pare să fi apărut, de pildă, gurul Georgescu. Măsurătorile sociologice privind încrederea românilor în instituțiile-cheie ale democrației indicau o situație care ar fi trebuit să îngrijoreze de multă vreme partidele noastre politice. Cu toate acestea, ei bine, liderii acestora nu și-au putut imagina că o astfel de situație ar putea exista cu adevărat.
Credem că deciziile cuplului CCR-CSM au impulsionat în mare măsură predispozițiile latente a multora dintre românii nemulțumiți de modul în care au fost guvernați în ultimii ani. Pe acest fond, s-ar părea că narativele utilizate de către suveraniștii noștri au conferit acel cofraj în care au fost turnate viziunile și atitudinile care vor anima radicalismul mioritic de acum înainte. Un radicalism care nu este reductibil doar la comportamentele care însoțesc și explicitează opțiunile politice ale liderilor care-l promovează, ci, asemeni unui sistem vascular, în cauză este un radicalism care este capabil să alimenteze, mai ales datorită facilităților platformelor de socializare, resentimentele și frustrările ale unui număr semnificativ dintre români.
Vadim Tudor, din perspectiva tehnicilor manipulatorii utilizate în vederea întreținerii unor anumite atitudini radicale, nu a fost un precursor al actualilor politicieni radicali. Deși se revendica ca fiind un politician antisistem, acesta, în ciuda carismei sale, nu a reușit să aducă la paroxism viziuni și atitudini fascistoide pentru un număr semnificativ dintre români. Ceea ce, în schimb, pomenitul cuplu Georgescu-Simion a reușit din plin. Radicalismul liderului PRM constituia doar aura unei „personalități accentuate”, care-l însoțea pe acesta. Nu se revărsa în stradă, așa cum se întâmplă în cazul pomenitului cuplui, de pildă. S-ar putea spune că Vadim nu a părăsit „berăria” în care vitupera, în timp ce noii lideri, asemeni unor înaintași de tristă rememorare, au cucerit străzile, asaltând și făcând presiuni asupra instituțiilor statului de drept. Deloc întâmplător, radicalismul cuplului Simion-Georgescu este omolog, din multe puncte de vedere, celui care a generat constructul cultural și politic care a însoțit fenomenul legionar din perioada interbelică. Este evident, și nu exagerăm, excesele comportamentale ale domnilor Simion și Georgescu, ca și ale doamnei Șoșoacă, trimit la elemente care ne amintesc, din nefericire, de fascismul autohton. Reprezentat, la scară civilizațională, de episodul legionar.
Ca și acum aproape un secol, mecanismul îndoctrinării semenilor noștri nu pare să fie prea complicat. Astfel, de regulă, mai puțin obișnuiți și sensibili la argumente, operând cu un construct simplificat al realității, în mare parte determinat de algoritmii platformelor de socializare, fanii cuplului de siamezi Simion-Georgescu evoluează, ca și atunci, sub semnul lui „fie ce-o fi, căci, așa nu se mai poate!” Resentimentele și frustrările se constituie, drept consecință, într-o realitate care posedă o logică evolutivă proprie. Diferită de aceea a semenilor noștri care nu sunt într-o asemenea situație. Și situare. Modul dezastruos de a concepe și a face politica de către partidele tradiționale mioritice au împins această realitate, proprie unui număr semnificativ dintre semenii noștri, din păcate, pe o traiectorie greu de modificat într-un timp foarte scurt. Probabil, această evoluție a lucrurilor va continua. Iar vechea și muribunda „știință a poporului” despre democrație nu va mai poate explica o realitate care pare să fie tot mai imprevizibilă. Această „știință, este deja istorie!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
