EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Cetățeni și alegători

Nu există vreo societate care să posede un aranjament de putere care să funcționeze sută la sută în mod democratic. Pe de altă parte, știm că regimurile care funcționează în statele occidentale, toate considerate ca fiind democrații, se diferențiază între ele. De pildă, personal apreciez societățile care au dezvoltat democrații consensuale. În acest sens, Belgia, Olanda, Elveția sunt diferite, în mod evident, de democrațiile de tip anglo-saxon. Și unde politica este văzută drept o confruntare permanentă între putere și opoziție. Un model mimat, din nefericire, de democrația autohtonă. Cu toate aceste diferențe, chestiunea este limpede: pentru orice ființă rațională care prețuiește propria libertate, dar și pe a altora, un regim democratic imperfect este preferabil unuia nedemocratic. Adică, chiar și unuia care deși organizează periodic alegeri, nu beneficiază și de o serie de instituții care să garanteze drepturi și libertăți pentru cetățenii săi.

   Cei care au apucat regimul comunist își amintesc foarte bine așa numitele alegeri, organizate periodic de către statul totalitar, dar care, în absența unor instituții care să garanteze drepturi și libertăți pentru proprii cetățeni, făceau ca tot spectacolul electoral să fie unul fără nicio valoare pentru funcționarea unei societăți politice. De fapt, trebuie subliniat faptul că regimurile comuniste, ca și cele fasciste ori autocrate, scot politicul din societate. Gestionarea puterii, prin tot felul de mijloace, nu posedă atributele a ceea ce am putea numi ca fiind politică. Zoon politicon este silit, în astfel de situații, să-și situeze între paranteze acea substanță care-i conferă caracterul deosebit al ființării sale. Și anume, de a fi implicat în propria guvernare. În paranteză fie spus, este adevărat, experimentul comunist, precum și o mare parte din evoluția civilizației umane, au avut loc în absența posibilității ființelor umane de a se structura într-o comunitate politică. De a se autoguverna. Iar acest lucru nu vizează în mod exclusiv puterea. Gestionarea puterii este doar una dintre fațetele politicului într-o societate. Iar în societățile extinse ale prezentului această gestionare nu poate avea loc prin participarea nemijlocită a cetățenilor.

   Concluzionând: deși suntem tentați să le conferim spații de atribute asemănătoare, puterea și politica sunt termei care desemnează lucruri diferite. În timp ce puterea vizează îndeosebi structuri și mecanisme prin intermediul cărora grupuri de indivizi își subordonează interesele altor grupuri, de regulă majoritare, gestionând în propriul interes bunurile acelei societăți, politicul vizează structuri și instituții prin intermediul corora indivizii unei societăți ajung în situația de a se autoguverna. Proces extrem de complex în condițiile societăților moderne. Și în condițiile în care acest proces se bazează pe ideea de reprezentare.

   Regii, împărații, dictatorii etc. au doar o legătură aparentă cu politicul. Gestionarea puterii se poate lipsi de politic. Suveranitatea, în asemenea cazuri, este o chestiune care nu vizează societatea în ansamblul acesteia, interesele acesteia, ci mai ales actele și voința unui număr redus de persoane. Războiul, îndeosebi cel de cucerire ori de pradă, era o consecință a unor voințe care nu avea nicio legătură cu indivizii obișnuiți ai unei societăți. Cu viețile concrete ale acestora. Pentru atacatori, motivarea de a se ucide este doar un simplu capitol de manipulare, la fel de vechi ca și societățile umane. Majoritatea celor care mureau pe câmpurile de luptă fie era plătită, recompensată prin pradă, fie nu era consultată în niciun fel în declanșarea unui război. Situații în care, în mod evident, indivizii implicați în astfel de conflicte armate nu au beneficiat cu adevărat de vreo postură decizională. O calitate pe care, în societățile moderne, o considerăm indispensabilă în vederea autoguvernării. A condiției de cetățean, pur și simplu. Politica în cazul unui cetățean vizează controlului asupra deciziilor care i-ar putea pune sub semnul întrebării propria viață.

   Referindu-ne la cele două dimensiuni, pe care le posedă indivizii într-o societate modernă, și care concură la configurarea și funcționarea puterii, cea de cetățean și alegător, trebuie observat că acestea nu sunt congruente. Un alegător nu este, în același timp, și cetățean. Însă un cetățean este, totdeauna, și alegător. Este suficient să ne gândim la peisajul de legitimare a puteri în prezent. Sunt state în care sunt organizate periodic alegeri, dar acest lucru nu înseamnă că sunt și democrații, totodată. Adică, poliarhii, în termenii unui gânditor american. Potrivit acestuia, democrația este mai degrabă un referenial ideal pentru iubitorii de libertate. O situație, preferabilă unei nedemocrații.

   Se pare că multe dintre confuziile de uz cotidian ce caracterizează cuplul de termeni „politică-putere” izvorăsc în urma traducerii neinspirate a titlului celebrei opere a lui Aristotel, „Politeia”, cu bine-cunoscuta „Politica”. Mulți gânditori sunt de părere că termenul care s-ar fi potrivit ar fi fost acela de „comunitate politică”. Căci, politica în viziunea gânditorului grec constituia mijlocul organic prin care ființele umane pot alcătui o comunitate umană capabilă de autoguvernare. Adică, de a pune în act voința cetățenilor lor în chestiuni de interes public. În epocă, funcționa o contrapondere la un atare țel: societățile barbarilor. Erau considerați ca fiind incapabili de a se autoguverna. În prezent, contraponderea este alcătuită din mulțimea de regimuri autocrate. Opuse, după cum știm, modelului occidental de a concepe relațiile dintre stat și cetățean.

   În viziunea occidentală, cetățeanul ar trebui, în principiu, să ocupe un loc central. Sunt societăți care, în luarea unor decizii importante, se bazează pe consultarea cetățenilor săi. Ceea ce, după cum știm, nu se întâmplă în alte democrații de tip occidental. Unde, din nefericire, instrumentalizarea competiției pentru gestionarea puterii a accentuat dimensiunea electorală a semenilor noștri. Este motivul din pricina căruia, treptat s-a consolidat ideea că politica pare să fie doar o chestiune reductibilă la gestionarea puterii, iar orice ține de aceasta ar trimite neapărat la politică. Ceea ce ar simplifica foarte mult realitatea.

   Să ne gândim, în acest sens, la acrobațiile, ridicole deseori, pe care politicienii le execută pentru a ademeni electoral pe semeni de ai lor. Totul petrecându-se, din păcate, doar din perspectiva unor interese care, în realitate, n-au nicio legătură cu interesele prezumtivilor beneficiari a ceea ce politicienii și partidele numesc ca fiind politică. Într-o republică a cetățenilor, excesiva electoralizare este temperată de consultarea în chestiuni de interes. Elveția este, fără îndoială, un model în acest sens.

   Problema consultării prezumtivilor beneficiari ai deciziilor politicienilor și partidelor devine însă tot mai acută pentru democrațiile de tip anglo-saxon, bazate pe confruntare și pe deciziile de tip diktat în chestiuni de interes public. Binele-diktat continuă să fie o strategie comună în gestionarea bunurilor de interes public. Iar așa-numitul cost politic pentru decizii constituie doar o manipulare a opiniei publice. O grosolană inducere în eroare a acesteia. De fapt, politicienii și partidele nu plătesc cine știe ce costuri pentru greșelile pe care le comit. De altfel, această chestiune a consultării, mai ales în condițiile actuale ale tehnologiei prelucrării datelor și informațiilor, se va dovedi crucială pentru viitorul democrațiilor occidentale.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…