EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Ce-ar fi dacă…

Motto: „Deşi numai unii pot să iniţieze o măsură politică, toți suntem capabili s-o judecăm”.  (Pericle)                           

                                                                                                                                        

 

…privindu-i pe semenii noştri nu doar ca prezumtivi electori, am putea porni de la ideea că, dintr-o altfel de postură, oricare dintre aceştia ar fi îndreptăţit să-şi imagineze şi să nutrească totodată speranţa unui alt gen de motivaţie, relativ la rosturile politicii autohtone? Altul decât cel exersat până acum de către cei care, candidând în numele meu, al nostru, devin astfel politicienii tuturor. Şi care, după cum știm, nu fac decât să exerseze la nesfârșit faptul că politica nu ar fi decât o profesie. Una, ca multe altele… Și unde a trage îndeosebi foloase personale, chiar și necuvenite, de pe urma unei atari profesii este o banalitate. 

Dar revenind la „ce-ar fi dacă” am putea visa la un altfel de accepție a politicii, aș putea zice, așa, de-al Dracului, că mi-aș permite luxul și naivitatea, alături de mulți alți dintre semenii mei, să cred cu toată tăria că politica nu este ceea ce avem şi nici nu ar putea fi redusă la înțelesul care i se acordă în prezent. Şi să nu cred aş da dovadă, astfel, de o impardonabilă „naivitate”, ignorând, vezi Doamne, accepția weberiană a termenului, ci doar că aş face uz de drepturile pe care, constituţional, le posed fără îndoială. Așijderea și semenii mei! Drepturi care nu se rezumă doar la o prezumtivă participare. Adică, fie la dreptul de acces în dispozitivul de putere – dacă mi-aş dori să fiu politician – ori la contribuţia pe care aş putea-o avea în privinţa desemnării partidelor sau politicienilor care să mă reprezinte – ceea ce ar fi valabil în situaţia în care, cetăţean obişnuit, i-aş vota pe unii ori pe alţii dintre politicieni. 

La mijloc – şi aş fi cât se poate de îndreptăţit să cred asta, căci nu văd ce anume m-ar împiedica s-o fac – ar fi vorba despre ceva mai consistent: dreptul de a judeca! Și aceasta, în sensul de exercitare rațională a dreptului oricărui individ de a-și exprima propria situare    într-un anume context existențial… Totul derivând din simplul fapt că postura de cetăţean include atât dreptul de a participa și accesa un dispozitiv de putere, dar mai ales libertatea de a-ți imagina şi a spune cum ar trebui să arate mecanismul în cauză. Adică, libertatea cât se poate de legitimă de a judeca anatomia, dar mai ales metabolismul amintitului dispozitiv de putere. Aşa ceva, fără îndoială, chiar ar avea o noimă! Şi aceasta, indiferent de doza de naivitate de care aș da dovadă. 

„Chiar și aşa!” După trei decenii în care s-a cristalizat tacit și în mod mimetic o anumită credință că ar fi fiind politica într-o societate recent democratizată, cum este fără îndoială societatea autohtonă, nimic mai normal decât să-ţi conservi totuși credinţa că ar mai fi loc de precizări în legătură cu aceasta. Actualmente, un fel de politică în cvasiabsenţa politicii! Sau politichie ori politicianism, cum i se mai spune în limbaj gazetăresc genului de activitate întreprinsă de către unii în numele altora, o activitate de o incoerență și inconsistență care nu fac decât să te uluiască… Păi, cum să cuprinzi rațional faptul că, în trei decenii, politicienii au reușit să lase Capitala fără modernizarea centurii, situaţie care mă face să cred că celebra remarcă a lui Claussevitz ar suporta adăugiri: politica este prea importantă pentru a fi lăsată doar pe mâna politicienilor. Poate că nici pe mâna celor care s-ar considera drept reprezentanţii legitimi ai societăţii civile…

Ce ar putea proba însă, dincolo de orizontul personal, un gest investit cu o asemenea valoare socială? Adică dreptul de a judeca! Cred că, alături de semnificaţia gestului de a vota un partid ori politician – un gest care confirmă, împreună cu al altora, consimţământul acordat unui sistem de putere – de-o relevanţă aparte ar fi mai ales convingerea c-aş fi îndreptăţit, asemeni tuturor semenilor mei, să nu mă intereseze alte accepţii asupra politicii, decât exact în aceiaşi măsură în care propria convingere referitoare la rosturile politicii s-ar găsi în situaţia de a fi considerată la fel de legitimă ca şi a altora. Căci, fie că este vorba despre părerile politicienilor ori ba, fie despre rostiri de uz cotidian ori cine ştie ce expresii ale unor profesii academice, orice ajunge în spațiul public dobândește o natură cu totul specială în ceea ce privește legitimitatea de expresie a libertății și condiției umane. În acest sens, sunt îndreptăţit să cred că politicienii, ca cei mai vizibili actori ai spațiului public, sunt departe de a fi în posesia vreunei competenţe aparte în definirea a ceea ce înseamnă politica şi rosturile acesteia. Şi care, vezi Doamne, ar fi situate deasupra înţelegerii celor care le legitimează postura. Ori impostura! Cum, la fel, ar putea fi considerate şi opiniile feluritelor elite, şi cărora le este inerţial rezervată valoarea de adevăr a celor susţinute. 

Căci în măsura în care este vorba despre politică, pur şi simplu ca dimensiune umană, nicidecum despre cunoaşterea ştiinţifică a acesteia, s-ar putea spune că, într-un fel, competenţa omului de rând, a cetăţeanului ca obiect al acesteia, este la fel de valoroasă precum competenţa savantului. Cel din urmă, poate într-o măsură mai însemnată decât semenii săi, trebuind să realizeze că rostul său constă mai degrabă în a se strădui să arate cum este posibilă politica în condiţiile în care posedă cunoştinţe şi abilităţi inaccesibile semenilor săi. Nicidecum s-o definească, pornind doar de la propria conştiinţă. Și, desigur, propriile valori,…

Şi ar mai fi ceva, o credinţă: că situaţia potrivit căreia doar politicienii sunt cei care stabilesc regulile jocului este pe cale de a se schimba. Şi mă refer nu atât la conţinutul schimbării, la direcţia evolutivă a acesteia, cât la acceptarea acesteia de către oamenii de rând, dar și la formele culturale, ideologice, chiar a orizonturilor de sensibilitate implicate aici. Este un proces care, trebuie precizat, depăşeşte doar semnificaţia reglatoare şi ritualică atribuită votului. Iar un asemenea lucru s-ar putea dovedi valabil şi în cazul societăţii autohtone. Deoarece, cred că deşi s-ar părea că trăim un inevitabil amurg al ideologiilor, de fapt, suntem martorii nu atât al reinventării ori pastişizării mimetice ale unor mai vechi tranşee ideologice, cât mai ales al naşterii şi consolidării unor noi mecanisme referenţiale şi funcţionale pentru alte configuraţii cultural-adaptative, îndeobşte numite încă ideologii. Mecanismele actuale sunt pe cale de a se gripa tot mai mult, vedem bine, atâta vreme cât mulţimea entităţilor care le justifică existenţa rămân doar în postura unor instanţe agregate încă în mod esenţialist. Căci așa rămân și în prezent cam tot ceea ce intră în buzunarele cam vagi ale celor două repere încă operaționale: stânga-dreapta. Chiar și reperele sintetizate, tot esențialist, sub forma unor obsesive constatări asupra metehnelor ori ale aşa-zisului psihic ancestral al poporului român, nu sunt altceva decât nuanțe locale care se pot aglutina fie cu stânga, fie cu dreapta. Lucrurile, probabil, vor arăta însă cum nici măcar nu ni le putem imagina. Oricum, nu cum arată politica și ideologiile atașate, așa cum le vedem în prezent!… 

La fel cum se exprima Michnik, am convingerea că democraţia va fi și de acum înainte despre oameni, aşa cum sunt aceştia, nicidecum despre idei. Rostul ideilor, dar mai ales al celor capabili să le dea viaţă, trebuind să rămână la acelaşi statut funcţional imaginat, deloc întâmplător, acum mai bine de două milenii şi jumătate de către atenianul Pericle. Căci atenianul, mi se pare că exprima nu doar o convingere politică legată de statutul de egali al semenilor lui, opţiune politică esenţială pentru o democraţie, ci rezolva totodată vizibila condiţie de inegalitate umană a acestora.  Relevant în tot acest proces rămâne, desigur, faptul că exercitarea libertăţii de a-mi imagina condiţia politicului poate avea o semnificaţie socială. Oricum, românii, dacă ar fi să le interpretăm comportamentul faţă de politică, par să-şi dorească altceva. Şi, mai mult, par să şi-o dorească mai abitir decât politicienii. Cei din urmă, părând să fie satisfăcuţi doar de verificarea eficienţei acţionale pe care nişte structuri organizate o pot avea comparativ cu acţiunile indivizilor singulari. Problema este că realitatea virtuală a cam schimbat datele acestei ecuații.

Dincolo de faptul că bănuim că o schimbare se va produce oricum, de fapt nu prea știm sensul acesteia. Ceea ce știm din experiență este doar faptul că respingerea felului actual de se face politică ar putea să ia nenumărate forme. Fie, slavă Domnului, unele inspirate de credința unui Havel: „Experienţa şi observaţiile mele confirmă că politica înţeleasă drept practică a moralităţii este posibilă.”; fie unele care, negând politica actuală, ajung în cele din urmă la forme care de fapt desființează politicul și, odată cu aceasta, condiția de cetățeni a semenilor noștri. Secolul 20 a cunoscut doua forme de structurare ale acestui fel de a se face politică, desființând-o, în fapt, și înlocuind-o cu dictatura! 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…