Mai sunt câteva luni până la primele alegeri. Comasate sau nu, probabil, mari surprize nu se vor produce. În general, știm cu aproximație care vor fi partidele care își vor adjudeca cele mai multe dintre voturile românilor care mai votează. Fără îndoială, media și rețelele sociale au un rol important în răspândirea dar și în structurarea unui anumit mod de a gândi despre cum funcționează puterea. Izvorâtă dintr-o relativă stabilitate a sistemului, logica de uz cotidian, care stă la baza rațiunii obișnuite, pare să desemneze oarecum fără greș modul în care puterea urmează să treacă de la o tabără politică la alta. Sunt, într-un fel, zilele senine ale unei democrații. Chiar și norii, care mai umbresc din când în când peisajul, fac parte din relativa stabilitate menționată. De pildă, protestele fermierilor care au aprins spațiul Uniunii Europene vor fi, în cele din urmă, resorbite de un sistem de putere capabil totuși de adaptabilitate în situații de criză. Lumea va răsufla ușurată, iar unii dintre politicieni vor fi în situația de a deconta faptul că au luat, totuși, decizii greșite.
În chestiunea decontului, lucrurile nu par să fie prea complicate. De fapt, au ajuns deja un loc comun poncife de genul: „guvernarea uzează”, iar drept urmare, este cât se poate de posibil, și firesc totodată, să vină alții la putere; „opoziția este doar un fel de pauză”, suficientă însă pentru ca memoria colectivă să uite tot felul de acrobații politice anterioare etc. În genere, acestea sunt sintagmele care caracterizează situațiile în care un sistem de putere democratic se poate adapta, fără cine știe ce probleme, la somațiile realității, iar ceea ce a dus la cea de-a doua conflagrație mondială este un exemplu în acest sens, există și situații care marchează degradarea ireversibilă a unei democrații și transformarea acesteia într-un regim autoritar, chiar dictatorial. Nu există însă cunoștințe „exacte” și, drept urmare, vreo posibilitatea de a anticipa datele care să ne permită să deslușim mecanismul care face ca o democrație să se transforme în altceva. Desigur, nu avem în vedere societățile, și sunt destule, care nu au cunoscut niciodată un aranjament democratic de putere. Ci, doar pe cele care, dintr-un aranjament democratic de putere, ajung în situația de a se degrada într-o dictatură. În niciun caz, nu putem vorbi, de pildă, despre un regim democratic în Rusia, care să fi urmat destrămării URSS. Ci, cel mult, despre autoritarism cu accente ceva mai soft în timpul lui Elțîn, pe care, în prezent, Putin îl duce la alte cote, de tip cvasidictatorial.
Fără a intra în detalii, este evident că degradarea unei democrații începe când nu puțini dintre semenii noștri ajung la convingerea că atât „unii”, cât și „ceilalți”, dintre cei care-și dispută accesul la butoanele puterii, nu ar reprezenta decât cam aceiași „mizerie” etc. Este un slogan popular care indică dezamăgirea produsă de activitatea partidelor și politicienilor. Drept urmare, de regulă, totul începe în momentul în care o parte însemnată, dintre cei dezamăgiți de prestația celor din politică, părăsește sistemul, îngroșându-se astfel numărul celor care nu mai votează niciun partid. Ca să nu mai vorbim despre neîncrederea generală în politicieni și partide, dar și în cea mai importantă instituție a unei democrații, parlamentul. Într-un fel, degradarea pare să se constituie într-un fel de fază evolutivă în cazul anumitor democrații. Fenomenul absenteismului, adică, lehamitea cetățenilor în raport cu prestația politicienilor și partidelor, este doar o fațetă a degradării. Alta, vizează criza leadershipului de la nivelul partidelor. În acest context, partidele par să se închidă în ele însele, devenind prizonierele unui ritual în care selecția cadrelor este tot mai departe de orice înseamnă performanță ori expertiză într-un anumit domeniu.
În funcție de deciziile celor care guvernează, care se pot dovedi greșite, expectanța oamenilor de rând referitoare la modul în care puterea trece de la un grup politic la altul, precum și în legătură cu consecințele exercitării acesteia asupra vieții lor, este ceva cât se poate de firesc. Interesant este faptul că nici politicienii nu fac excepție. Modul lor de gândire este oarecum asemănător semenilor noștri obișnuiți. Este un fenomen care, din perspectiva celor care-și dispută puterea, este exprimat, cât se poate de sintetic, de celebra sintagmă: „guvernarea implică costuri care trebuie asumate politic”. Pare să fie un fel de regularitate în exercitarea puterii. Cu toții, cetățeni și politicieni, deopotrivă, sunt de acord că exercitarea puterii implică un fel de notă de plată care nu poate fi evitată. Deși, în general, guvernarea pare să fie formată dintr-un lung șir de mici diktate care ar viza binele public, politicienii nu fac nicio legătură de cauzalitate între felul în care își exercită puterea și dreptul semenilor lor de a fi consultați în calitatea acestora de prezumtivi beneficiari ai binelui menționat. Căci, în cele din urmă, o serie de greșeli care, vezi Doamne, ar trebui plătite, ar fi fiind de fapt consecințele unor micro-diktate care sunt percepute de către decidenții politici ca decurgând dintr-un fel de responsabilitate naturală a celor care, dobândind puterea, nu fac decât să-și exercite dreptul de a hotărî în numele semenilor lor. Drept urmare, în condițiile în care doar cine nu face nimic ar fi scutit de greșeală, ar rezulta că, în politică, trebuie să accepți posibilitatea de a greși și, în consecință, de a plăti cu „puterea” cam tot ce poate fi trecut la rubrica activitate în spațiul public. Efectele nedorite par să fie, astfel, doar o simplă secreție a celor care activează în spațiul public. Fără îndoială, eroarea este un lucru firesc. O dimensiune normală a acțiunii umane. Normalitatea eșecului devine însă un loc comun pentru refugiul conștiințelor civice ale politicienilor marcați de evitarea responsabilității, de mediocritate și de interesul de a se căpătui prin politică. Fenomenul este general, iar politicienii mioritici nu fac excepție.
Convenabilă treabă! Căci, trebuie precizat că greșeala în treburile publice se plătește, în fapt, doar cu trecerea temporară de la manevrarea directă a pârghiilor de putere, la una care este doar temporar indirectă. A te situa în opoziție nu este egal cu îndepărtarea politicienilor de posibilitatea acestora de a mai influența într-un fel sau altul mersul lucrurilor dintr-o societate. În politica noastră, ca și prin alte părți, asumarea eșecului nu este asimilat cu ieșirea definitivă din sistem, așa cum o fac unii dintre electorii dezamăgiți, ci, de regulă, doar cu trecerea în rândurile altui partid. Este un fel de asimetrie care nu deranjează câtuși de puțin sensibilitatea și „priza de conștiință” a politicienilor. Vorbind despre „asumarea erorii în politică”, trebuie spus că fenomenul se poate petrece doar în cazul partidelor. Doar acestea riscă să devină istorie. Politicienii continuă, în schimb, să supraviețuiască. Supraviețuire care se petrece, desigur, doar prin schimbarea firmei politice sub drapelul căreia politicienii noștri au „combătut” la un moment dat în „politichia” autohtonă.
Așadar, ca pe vremea lui Nenea Iancu: în cazul în care partidul riscă să rămână fără „coledzi”, domniile lor, politicienii, trec fără nicio problemă, fără prea multe zdruncinături de conștiință, sub faldurile altor drapele politice. Așa că, a-ți asuma ceva în politica mioritică, înseamnă doar posibilitatea trecerii în postura extrem de comodă a celor care, excluzând, posibilitatea de a accepta vreun cost oarecare pentru greșeli, declară că sunt gata mereu să-și asume responsabilități publice în numele grijii irepresibile pe care o au pentru semenii lor. Și, din nefericire, omenirea n-a găsit vreun leac pentru atari griji care, pur și simplu, îi copleșesc iremediabil pe cei care apucă să „guste” din binefacerile rezultate de pe urma practicării politicii.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
