Nu doar în cultura ebraică întâlnim acea abordare mistică care face din interpretare o chestiune care nu prea are legătură cu lumea oamenilor de rând. Altfel spus, cu un anumit grad de înțelegere pe care, vrem nu vrem, un dispozitiv perceptiv normal nu poate pretinde că l-ar putea accesa. Căci, vezi Doamne, doar cei aleși se pot încumeta să interpreteze ceea ce vedem cu toții. Aleși care, pe toate meleagurile, bântuie nu doar platformele de socializare, ci și canalele media de știri. Este adevărat, oamenii de rând, utilizând îndeobște o logică de uz cotidian, nu beneficiază decât de serviciile unor raționamente capabile să opereze doar în termenii bunului simț. Desigur, în ceea ce privește complicata problemă a adecvării la realitate. Accesul acestora la rarefiatele sfere ale interpretării se poate petrece, după cum vedem, doar prin medierea pomeniților aleși.
Spațiul public autohton, după cum lesne se poate observa, este periodic zguduit de o serie de evenimente care, năvălind pe neașteptate, produc o neobișnuită emulație în lumea celor care se bucură de statutul special al celor care s-ar părea că au un adevărat har în interpretarea acestor evenimente. E, de fapt, lumea cu totul specială a băgătorilor de seamă. Un fel de avertizori a unor posibile, chiar iminente, dezastre. Ei sunt un fel de Casandre ai unei lumi unde informațiile sunt aproape instantanee. E lumea celor care, specializându-se în despicarea infinitezimală a oricărui fir de informație, știre etc. fac turul jurnalelor de știri, al dezbaterilor care animă posturile de știri. Și nu numai. Deși par să aibă un rol deosebit în agitarea acelui clopoțel care trebuie să țină trează conștiința civică – ceea ce, de bună seamă, nu-i rău! – împricinații noștri băgători de seamă par să sară deseori calul interpretării. Căci, acești domni nu sunt adepții vreunei limite impuse actului interpretării, potrivit viziunii inegalabilului Umberto Eco. Și, ca să fim drepți, nici posibilii pacienți ai fenomenului de interpretativitate patologică. Și care n-are alt leac decât unul de natură psihiatrică.
Fără să exagerăm, dar când îi vezi la lucru pe băgăreții noștri de seamă, găsind sensuri cât mai spăimoase feluritelor evenimente, te cam încearcă impresia unei adevărate cabale care s-a coborât asupra minților și sensibilității noastre, colorând caricatural, chiar psihedelic uneori, părți semnificative ale spațiului nostru public. Băgătorii de seamă mioritici – ori comentatori de evenimente politice, cum li se mai spune în limbajul muritorilor de rând – când se petrece ceva neașteptat, ceva de genul retragerii unui contigent de trupe americane, aglomerează până la sufocare toate cărările media. Nimic deosebit, s-ar putea spune. Pare firesc ca tema zilei să nu fie ratată din nicio perspectivă care ar putea viza ceva care este dincolo de simpla relatare. Numai că, din nefericire, pomeniții băgători de seamă desfac în mod iresponsabil baierele interpretării. Dintr-o dată, în cazul retragerii americanilor, aflăm că românii s-au trezit de-a dreptul orfani. Avertizorii de dezastre mioritici nefiind totuși capabili să interpreteze simplul fapt că aproape o mie de trupe americane rămân pe loc. Chiar dacă cei retrași aparțin unei celebre divizii aeropurtate. Ori, că sunt o mie sau două de cetățeni americani în uniformă, cu sculele și pocnitorile aferente, ceea ce contează cu adevărat este faptul că ambele situații au aceiași valoare strategică – simbolică, prin urmare – într-un posibil act de agresiune.
Dintr-o astfel de perspectivă, este evident că, dincolo de faptul că nu se informează îndeajuns asupra evenimentului supus interpretării, avertizorii noștri mioritici, împinși de canoanele cvasireligioase a ceea ce se crede că ar fi cu adevărat o știre de interes, devin în mod inevitabil superficiali, chiar caricaturali în abordarea pe care o au asupra unor probleme de interes public. De bună seamă, lucrurile se petrec și evoluează mai ales datorită unor informații noi, ulterioare interpretărilor la cald, care vin și nuanțează metabolismului evenimentelor cu pricina. În cazul de față, spaima că americanii încep să părăsească România, este treptat înlocuită cu mai liniștitoarele semnificații simbolice ale unor mutări de trupe. Și a căror logică are însă un referențial localizabil în centrele de decizie americane, nicidecum în obsesiile interpretative ale băgătorilor de seamă mioritici.
De unde și un fel de ciclu care este caracteristic fenomenului despre care vorbim: de la o intensitate de-a dreptul paroxistică a viziunilor interpretative, în primele două-trei zile de la producerea evenimentului, treptat, amplitudinea diapazonului interpretativ se reduce la cadența obișnuită a unor fapte banale. Totul trece treptat în uitare. Apar alte evenimente care vor ține trează atenția avertizorilor mioritici. Mereu, la datorie!
Și când te gândești, că o mulțime dintre politicienii noștri își adaptează agenda politică la cabala interpretativă a băgătorilor de seamă mioritici. În acest sens, s-ar părea că politicienii noștri își apleacă urechea mai puțin la somațiile unei realități pe care ar trebui ei înșiși s-o problematizeze, ci, mai degrabă, sunt sensibili la acrobațiile interpretative ale avertizorilor noștri de serviciu. Făurindu-și potrivit acestora acea gramatica în jurul căreia își vor structura politicile publice. De pildă, o linie interpretativă îi înșiră pe același fir cauzal, ca având legături ascunse, fără cine știe ce argumente, pe unul dintre cei mai mari filosofi ai științei, K. R. Popper, și pe G. Soros. Primul este autorul unei opere celebre: „Societatea deschisă și dușmanii săi”. Cel de al doilea, inspirat de lucrarea științifică a filosofului austriac, înființează fundațiile pentru „O societate deschisă”. Considerate ca fiind la baza progresismului, ba chiar al orientărilor neomarxiste actuale. Mai toți băgătorii de seamă mioritici, aflați sub influența de o amețitoare ținută intelectuală a orientării conservatoare ieșită din aripa gânditoare MAGA, sunt de părere că societatea mioritică se află și ea sub semnul luptei dintre conservatori, vopsiți drept suveraniști pe plaiurile autohtone, și progresiștii manevrați de către Soros.
Dacă sunt exemple de proști, cum este cazul unor birocrați bruxellezi, care nu mai pot trăi de grija nevoilor comunității LGBTQ+, este evident că asta nu provine din opera lui Popper. Și nici nu are vreo legătură cu grijile românilor de rând.
Al dracului ungur, Soros ăsta! Ca să vezi, interpreți, băgători de seamă, care n-au citit vreo pagină din Popper, ca să nu mai vorbim de Marx, dau în bobi, în ghioc etc. și ajung la concluzia mai sus pomenită. Și o strecoară nu doar în mințile neexersate ale muritorilor de rând, ci și în tărtăcuțile așa numiților lideri politici. Adică, a celor bănuiți că ar avea capacitatea de a avea idei politice. Să se fi degradat într-un asemenea hal capacitatea de a utiliza rațiunea și bunul simț. Să nu mai fie posibilă, în spațiul public, gândirea critică? Dacă, cumva, așa stau lucrurile, putem afirma că abia acum am ajuns să trăim în societăți în care orice este posibil!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
