EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Bunurile publice sau despre buzunarele găurite ale republicii

 

Ca să nu vă plictisesc cu cine știe ce definiții și dacă nu vă amintiți vreuna referitoare la bunurile publice, cel mai sugestiv ar fi să vă gândiți la parcuri. Acestea sunt, fără niciun dubiu, unele dintre cele mai banale dintre bunurile publice. Și mai gândiți-vă că în ciuda unei legislații speciale, care interzice înstrăinarea acestora, știm că sunt o mulțime de parcuri ori părți din acestea care au ajuns în posesia unor dezvoltatori imobiliari. Și așa se face că atunci când mai auzim de câte un caz de genul Bordei, IOR ori de prin alte zone ale țării, normal, ne sare țandăra, înjurăm clasa politică, în genere, iar mai apoi obosiți de atâta spirit critic la adresa conducătorilor noștri concluzionăm: „la noi, ca la nimeni”! Concluzia, desigur că alături de năduful aferent, este valabilă în mai toate cazurile unde este vorba de bunurile de interes general, cum sunt cele ale educației, sănătății, infrastructurii rutiere etc.

Și așa, o știm cu toții, se cam sfârșesc mai toate impulsurile noastre de a cere socoteală celor care ne conduc. Deoarece, spre deosebire de situațiile în care se intervine la unele dintre releele rețelelor de comunicare, așa cum a fost cazul Ordonanței 13, ori s-a lăsat cu victime, cum a fost cazul Colectiv, mai toate spețele de diminuare ori degradare a bunurile publice nu au avut niciun ecou în rândul mulțimii. Nu este însă un motiv să dăm vina pe nu știu ce trăsătură arhetipală a poporului român. Avem și noi, ca mai toate națiile, hibele noastre. Dar nu acestea fac ca buzunarele republicii (de altfel, res publica se traduce prin bunuri publice) să fie atât de rupte, încât de atâta risipă s-au durat averi cu o viteză uluitoare… Cauza trebuie căutată în modul în care este înțeleasă și practicată politica de către partidele și politicienii noștri. La care, vom vedea, îi adăugăm și pe intelectuali.

Trebuie avut în vedere, din capul locului, că definirea bunurilor de interes general nu este posibilă decât ca dezbatere, ceea ce în mod esenţial nu este decât politică. Politicienii mioritici, de la lipitorul de afișe la Iohannis, rămân însă la ideea că politica este doar ceva despre putere, confruntare. Și cam atât! Binele public este ceva care este impus de cel care câștigă alegerile. La noi, acesta nu este negociabil. Este motivul din pricina căruia putem vorbi despre un diktat al binelui. Și asta în plină democrație. Democraţia, dragi politicieni, nu face decât să limiteze posibilitatea ca definirea binelui să aibă loc în afara politicului. Și, cam atât! Căci, primul lucru pe care îl desfiinţează orice dictatură este tocmai politicul! Dar democrația, însemnând, în mod esențial, posibilitatea alegerii pe cale pașnică a celor care ne conduc, nu asigură și mecanismele prin intermediul cărora cei care dețin puterea ajung să definească și să gestioneze bunurile de interes general. Adică, binele despre care facem vorbire. Aici, își spune cuvântul, cum am mai arătat, modul în care este înțeleasă politica. Este, din nefericire, o problemă care a însoțit întreaga evoluție modernă a societății noastre. Iar cea mai cunoscută teoretizare a fenomenului a fost ceea ce învață toată lumea la școală: formele fără fond!

Născută o dată cu eşecurile modernizării şi, în ciuda vechimii sale, teoria formelor fără fond continuă să rămână un referenţial pentru intelectualii români. Din nefericire, ea nu a însemnat şi nu înseamnă mai nimic pentru politicieni. Este motivul din pricina căruia riscăm, astfel, ca obsesia modernizării, sub forma de conştientizare neputincioasă a diferenţei ca decalaj, să-şi perpetueze statutul şi de acum încolo. Este un risc real, pentru că principalul ei resort este încă întreg, oţelit şi bine uns: nemulţumirea, complicitatea și partizanatul celor care sunt constrânşi să constate că mereu este valabilă celebra „la noi, ca la nimeni!”. Și aici, nu avem în vedere poporul, ci pe intelectuali…

Resortul despre care pomeneam, nu este doar un reper cultural; l-am putea considera unul ce se constituie într-un adevărat reflex identitar! Pentru că, mereu constrâns de împrejurări, intelectualul a fost şi continuă să fie cel care nemulţumit, dar şi complice al acestora, se adaptează transformând mai vechea zicală a „omului aflat sub vremi” în mai moderna, dar actuala „la noi ca la nimeni!”. Este o transformare care sintetizează proiectul şi eşecurile care au însoţit modernizarea societăţii autohtone. Dacă „omul aflat sub vremi” constituia o reacţie de adaptare la abuzurile unei autorităţi absolute, împăcarea cu situaţia explicativă a specificului asumat de „la noi, ca la nimeni!” – nu face decât să marcheze trecerea de la certitudinea abuzului la incertitudinile caracterului întâmplător şi relativ al acestuia. De multe ori, certitudinea fiind confundată cu partizanatul exclusivist și sectar. 

Dar să nu uităm, această transformare are loc într-un spaţiu politic. Nemulţumirea şi complicitatea, dar și partizanatul, sunt reacţii de adaptare la o anumită organizare a relaţiilor dintre conducători şi conduşi – de fapt, adevăratul referenţial al oricărui politic. Privind aceste relaţii drept obişnuinţe ale aranjamentelor de putere, ar trebui să înţelegem adevărata dramă pe care o trăiesc intelectualii, cei care se adaptează prin nemulţumire, complicitate ori partizanat la un anumit dispozitiv de putere şi care, în esenţă, nu constituie altceva decât o expresie a raporturilor dintre conducători şi conduşi. O expresie care, așa cum o vedem zi de zi, ne este specifică doar nouă, românilor! Dar nu este un produs al poporului, ci în mod evident este un rezultat al complicităților dintre politicieni și intelectuali.

Dragi intelectuali și politicieni, nici acum nu prea este clar dacă referenţialul alcătuirii noastre democratice nu zace cumva indecis: între abstractul cetăţean de inspiraţie franceză, de-o parte, şi ideea anglo-saxonă a controlului puterii de către o instanţă reprezentativă, pe de altă parte. Ceea ce este întrucâtva clar, sunt datele unei clase politice care face cu greu legătura între semenul nostru ca cetăţean, pe de o parte, şi legitimitatea pe care acesta i-o acordă în calitate de elector, pe de altă parte. Ipoteza, pe care o supunem atenţiei, este următoarea: valorizarea poziţiei societăţii româneşti ca fiind una periferică în raport cu o serie de modele reprezentate de societăţile dezvoltate, este cu atât mai accentuată cu cât politicul autohton este perceput ca fiind doar o specie degradată a unui politic autentic, pe care l-am întâlni, chipurile, numai în societăţile dezvoltate, şi care constituie singurul model posibil de manifestare a guvernării democratice. 

Este nu doar o ipoteză, ci și o mănușă aruncată intelectualilor: pot oare să depășească obsedanta teorie maioresciană și, totodată, să nu se mai adapteze prin complicitate și partizanat la raporturile dintre cei care sunt conduși și cei care conduc?

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…