Mari aglomerări de populații – imperiile se nasc, ating maturitatea și, în cele din urmă, ajung doar niște umbre palide a ceea ce au fost cândva. De cele mai multe ori, dispar cu totul. Doar istoria le mai ține socoteala. Fără îndoială, istoria civilizației umane nu poate fi separată de astfel de forme de organizare umană. Și a căror regulă, în perioada de înflorire, a fost foamea de neostoit pentru acapararea de noi teritorii. Există încă semeni de ai noștri care sunt convinși că astfel ar fi înflorit civilizația umană.
S-ar părea că nici modernitatea recentă n-a ostoit foamea de teritorii și nici un anumit mod de a gândi consecințele civilizatorii ale unui astfel de act! Știm că acapararea de teritorii nu poate fi redusă doar la voința unor lideri, ci implică, datorită unui fel de drog ideatic, și participarea într-o stare de psihoză a oamenilor de rând. Fără aceștia, nici agresiunile unor societăți asupra altora, dar nici imperiile n-ar fi posibile. Iluzia puterii, a grandorii etc. infiltrate în mințile nesofisticate ale oamenilor de rând constituie, în cele din urmă, substanța care face posibilă acapararea de teritorii care aparțin altora. Un lucru este evident, deși avem tendința de a-l ignora uneori: nu Hitler a ajuns până la Stalingrad, ci neamțul de rând!
Este un proces psihotic pe care, din păcate, modernitatea nu l-a demontat! Cu toate acestea, în timpurile modernității s-a reușit condamnarea juridică a agresiunii, a crimelor de război. Faptul nu a oprit însă războaiele. După cum n-a făcut-o nici democrația, cum s-a crezut la un moment dat. În paranteză fie spus, modul democratic de gestionare a puterii a pus pentru prima dată sub semnul întrebării construcțiile politice extinse, care sunt imperiile. Categorisite de către greci ca fiind populate de către barbari, imperiile erau considerate ca fiind improprii unei alcătuiri democratice. Cei care au inventat democrația nu-și puteau imagina funcționarea acesteia decât în condițiile unui număr redus de cetățeni. Erau convinși că imperiile nu pot fi gestionate de către cetățeni. Motivul era simplu: democrația nu poate fi decât nemijlocită. Ideea de reprezentativitate părea imposibilă. În mod paradoxal, la două milenii distanță, Fukuyama, la fel de convins, credea că am fi intrat într-o fază ireversibilă a democrației liberale de tip occidental. Și pac! Uite așa am apucat sfârșitul istoriei… Ce să-i faci, și observatori extrem de perspicace se pot înșela. Oricum, după cum vedem, deși nu ne-am dori, ne așteaptă vremuri extrem de interesante…
Revenind însă la problema democrației, privind într-o altă firidă a timpului, observăm că aranjamente de factură democratică, ce păreau să reprezinte o culme a civilizației occidentale, au ajuns să dureze imperii mai mult sau mai puțin extinse. Anglia, Franța, Olanda pot fi enumerate în acest sens. Deși diferite, toate se asemănau prin faptul că au cultivat o discriminare între centru și periferie (colonii). O situație convenabilă majorității indivizilor aparținând societății dominatoare.
La acest capitol, Rusia și America de Nord par să constituie, la prima vedere, cazuri aparte. În timp ce Rusia, neutilizând regimul democratic în gestionarea puterii și a controlului asupra teritoriilor, s-a confruntat cu pierderi de teritorii, America, dimpotrivă, și-a integrat teritoriile drept state membre ale unei federații democratice. Nici vorbă să fie controlate, se înțelege, de fostele populații băștinașe. Oricum, ambele, procedând diferit, au reușit să-și păstreze și în prezent posesiile. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Angliei, Franței, Olandei…
Problema este că, în ciuda unor diferențe notabile față de imperiile antice ori ale evului mediu, foamea de teritorii s-a păstrat la imperiile prezentului. Drept dovadă, până la venirea histrionului la Casa Albă, părea că doar Federația Rusă și-ar fi păstrat apetitul de a înghiți teritorii. Ei bine, aflăm că drumul spre măreție a Americii implică raptul teritorial. Pe undeva, deși extrem de diferite, s-ar părea că ambele posedă un motor asemănător al raptului.
Dacă Rusia și-ar fi dorit să urmeze modelul liberal occidental, după colapsul comunist, Putin ar fi trebuit să aibă drept obiectiv structurarea democratică a unei comunități politice la nivelul întregii societăți a federației. Ori, să fim înțeleși, aceasta ar fi presupus un proces de adâncire continuă a democrației. Un aspect esențial în configurarea unei comunități politice a cetățenilor. Nefiind însă interesat de lucruri atât de complicate și de durată, Putin a ales, pentru seducerea populației sale, exploatarea resentimentelor de fostă mare putere, resimțite de mulți dintre ruși. Ceea ce i-a permis, astfel, să apeleze în forță la comportamentul imperial. Evoluția lucrurilor a arătat că Putin își cunoștea totuși foarte bine compatrioții. Aceștia, drept dovadă, în ciuda sutelor de mii de victime, continuă să-i susțină ambițiile imperiale în aventura ucraineană. Este adevărat, în parte, și ucrainenii și-au adus o contribuție însemnată la un astfel de proces. Oricum un lucru este evident: nu Putin se târăște și crapă pe câmpurile de luptă ale Ucrainei, ci rușii de rând. Lucru ce pare să fie valabil și în cazul lui Zelenski. Numai că cel din urmă a reușit, în ciuda costurilor, să coaguleze o conștiință națională la nivelul compatrioților săi. Ceea ce înseamnă că, punând în balanță sacrificiile umane a ambelor tabere, este de înțeles de ce rușii nu se vor alege cu cine știe ce câștig. Deși, rușii se vor alege cu niscai teritorii, iar ucrainenii le vor pierde.
Spre deosebire de Federația Rusă, cazul Americii pare să fie diferit. Din momentul atacării Capitoliului de către fanii lui Trump, societatea americană s-a înscris temeinic pe o traiectorie care are drept consecință scindarea pe termen lung a acesteia. Falia tot mai adâncă creată între adepții unei democrații ajunsă într-un stadiu baroc și cei convinși de necesitatea și inevitabila resetare a societății americane înspre formele clasice de democrație, pare să fie, deocamdată, o chestiune ireconciliabilă. Europenii, și nu numai ei, letargici în descifrarea a ceea ce se petrece în propria ogradă, dar și în America lui Trump, par să fi rămas cu totul luați prin surprindere când noua conducere a Americii și-a exprimat apetitul pentru noi teritorii. Când, în realitate, era evident că, în vederea păstrării statului de mare putere, americanul de rând va alege să creadă, lăsându-se sedus de către Trump, că ar fi normal și musai să se purceadă la comportamente imperiale.
Dintr-o astfel de perspectivă, Trump nu se deosebește în mod radical de Putin. Căci, la fel ca Putin, a ales calea cea mai la îndemână: nu tratăm criza din perspectiva americanului în postura sa de cetățean. Ar fi prea complicat și de durată. Ci, ignorând complexitatea unei societăți, ne fixăm drept obiectiv o himeră atrăgătoare: să facem America măreață! Ceea ce înseamnă că nu ne ocupăm de probleme generate de o realitate extrem de complexă, ci de o entitate la fel de mistică precum „Maica Rusie”! America, înainte de toate! este, de fapt, un refuz al unei realități care a acumulat o mulțime de probleme nesoluționate la timp.
De fapt, modelul occidental de democrație pare să fie ajuns la răscruce. Și aceasta, pe ambele maluri ale Atlanticului. În majoritatea statelor europene, de ceva vreme, avem de-a face că respingerea, de către o parte a cetățenilor, a unei democrații care, în loc să consolideze comunitățile politice ale acestor state, a generat, dimpotrivă, o disoluție a acestora. Migrația excesivă, scăpată de sub control, agresivitatea unor minorități sexuale ș.a. au fost cele mai evidente ingrediente ale mai sus pomenitei disoluții. Trump a pus degetul pe rană, acuzând, pe bună dreptate, excesele baroce ale unei democrații care a reușit să transforme libertatea de a alege, între tot felul de alternative, în agresiuni asupra americanului de rând. Dar greșește profund când își imaginează că adoptând comportamente imperiale, ori acutizând conflicte de factură comercială, va face America măreață. Mai mult, „ciripind imperial” despre Panama, Canada și Groenlanda, din nefericire, a inspirat tot felul de vorbăreți să gângurească și ei despre venirea unei ere a reîmpărțirii teritoriale în Europa.
Ce să vezi?! Spiritul mioritic, când nu este protocronist, este sincronic cu marile idei care sunt vânturate prin lumea largă. Ce vremuri interesante, din nefericire, ne pândesc!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
