Că e motivat doctrinar, ori identitar – nu prea contează – ambâțul politicianului a generat mai totdeauna un potop de nenorociri asupra semenilor săi. Istoric, este o chestiune verificabilă. Chiar și la o privire superficială, este evident că un atare vârtej motivațional care se autoalimentează, cum este fenomenul ambițiilor de putere întâlnit în regnul politicienilor, a schimbat nu doar destinele oamenilor de rând, dar a avut consecințe dramatice asupra a ceea ce numim îndeobște procese istorice.
De pildă, ambițiile de putere ale lui Cezar, ca să ne referim la un criminal ilustru, nu doar că au generat, acum aproape două milenii, aproape un milion de morți – cifră deductibilă chiar din scrierile acestuia – dar teribila lucrare a politicianului roman a lăsat dâre adânci în istoria civilizației occidentale. Drept urmare, de la el încoace, republica și virtuțile romane au fost înlocuite, vreme de câteva secole, de un lung șir de împărați care nu au mai avut nicio limită a puterii pe care o puteau exercita asupra semenilor lor. A aminti, aici, șirul de împărați care au urmat lui Octavian, unii fiind chiar exemplare umane declasate, s-ar dovedi, fără îndoială, inutil. Oricum, dintr-o perspectivă educațională, perioada invocată ni se pare multora dintre noi că ar fi fost, vezi Doamne, o epocă de mari înfăptuiri civilizaționale, deși, în realitate, a fost vorba mai degrabă de o inerție a unei societăți robuste, comparativ cu altele, care tocmai dintr-o atare pricină a mai durat câteva secole. Faptul că civilizația romană apuseană a mai durat atâta vreme s-a datorat mai degrabă fundațiilor durate de către valorile din perioda republicană, a transpunerii acestora în automatisme civilizaționale, decât modului și calității de a gestiona inteligent societăți extinse și care să fi fost inițiate cumva de către șirul de autocrați moșiți de către Cezar și urmașul direct al acestuia, Octavian. Ceea ce trebuie să reținem este faptul ideea de republică a fost foarte puțin întâlnită în evul mediu, acel interludiu care a urmat căderii imperiului roman din apusul Europei.
Ceea ce ne surprinde, încercând să găsim vreo determinare care să fi condus la ceea ce a întreprins Cezar, ori urmașii acestuia, este că de fiecare dată ajungem la concluzia că totul se datorează doar acțiunilor și voinței de putere a acestora. Nu poate fi nicidecum dedusă vreo necesitate istorică și căreia, în mod genial, Cezar ori cei care l-au urmat, să-i fi răspuns în mod corespunzător în ordinea cine știe cărei legități istorice. În paranteză fie spus, cel care avea să fie autorul ideii de „societate deschisă” a pus definitiv punct atât ideii cât și iluziei de istoricitate în evoluția societăților umane.
Revenind însă la fenomenul pomenit mai sus, același lucru îl putem constata, în privința consecințelor ambițiilor, și la politicienii din zilele noastre. De pildă, Putin are un ambâț nemăsurat: să refacă imperiul țarilor. Nimeni nu poate demonstra că fenomenul ar avea în spate vreo determinare istorică. Sau ar corespunde cumva vreunei necesități. Nicidecum! Toate nenorocirile umane, pierderile de vieți, precum și distrugerile care se petrec în Ucraina se datorează, în cele din urmă, doar ambițiilor unui singur individ. Iar faptul că ambițiile lui Putin beneficiază de sprijinul unei părți considerabile a societății ruse, și care se datorează persistenței unor sentimente nostalgice după puterea din vremea URSS, nu schimbă semnificația fenomenului. Adică, faptul că deși ambițiile politicienilor generează, de regulă, nenorociri pentru omul de rând, aceasta nu înseamnă totodată că ar avea vreo justificare în vreo logică de funcționare a societății. Pe undeva, a constata natura voluntaristă a ambițiilor din regnul politic este mai degrabă o chestiune de bun simț, nicidecum, în mod exclusiv, doar vreo concluzie de factură științifică.
Nu altfel, chiar dacă totul se petrece la o scară mai mică, se întâmplă și în cazul ambițiilor politicienilor noștri. Având de regulă rosturi identitare și, fără îndoială, scopuri de factură electorală, așa numitele convingeri doctrinale se constituie în țesătură de bază a motivațiilor care animă ambiții și atitudini politice ireconciliabile. Mai degrabă politicienii noștri se lasă dirijați de tot felul de idei doctrinare, decât de somațiilor realității..
Oricum ai privi însă problema, nu poți să nu remarci că ambițiile de ordin doctrinar ale politicienilor noștri împiedică orice posibilitate de negociere a binelui public. Ori, atâta vreme cât binele public rămâne doar o chestiune simplistă, care se poate deduce din niște prescripții doctrinare, este evident că atât argumentația bine întemeiată cât și logica nu prea mai au loc la masa negocierii dintre partidele care alcătuiesc actuala coaliție de guvernare. Mereu puse în prim plan, ambițiile, care-și au motivația doar în chestiuni de puritate doctrinară, nu vor avea decât consecințe dezastruoase asupra cetățeanului de rând.
Căci binele public care nu este negociat nu este decât o specie care coboară adânc în istoria umanității, exact acolo de unde, pentru civilizația occidentală, un cezar a decis că puterea celui care decide poate fi nelimitată. Pe undeva, cei care aleg doar ambiția purității doctrinare, aleg de fapt ideea că binele nu este ceva care se negociază în interesul celor care ar urma să beneficieze de consecințele concrete ale acestuia.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
