EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Amărășteni, speciali, nesimțiți…

   Desigur, este vorba despre o posibilă tipologie umană a celor care, la o anumită vârstă, vechime în muncă și contribuție la fondul național de pensii, beneficiază din partea societății de o anumită recompensă pecuniară, derulată, după cum știm, până la trecerea în neființă. Trebuie să remarcăm faptul că, în mentalul colectiv, pensia continuă să fie considerată un astfel de construct. Și anume, unul de tip recompensă. Și care ar veni din partea unei societăți care, e adevărat, deși se bazează pe contributivitatea viitorilor pensionari, este considerată totodată și o dovadă de solidaritate cu aceștia. Și care, vezi Doamne, datorită vârstei, dar și din pricina unor afecțiuni asociate anilor de muncă, sunt, fără voia lor, sursa unei adevărate acrobații logice. Adică, se consideră ca fiind firesc faptul că, la o anumită vârstă, să nu mai fie posibil să desfășori activități utile societății. Și care să fie asociate, în același timp, unei anumite grile salariale. În paranteză fie spus, după o anumită vârstă este dificil să mai găsești un loc de muncă în societatea autohtonă. Excepție fac, desigur, cei care au trecere pe la vreun partid ori potentat. România, dintr-o astfel de perspectivă, devine tot mai mult un tărâm al excepțiilor. Al unor situații care, iată, au inspirat celor de la putere tot felul de legislații speciale. 

   Din nefericire, gestionarea de către cei care ne guvernează, a solidarității invocate mai sus, nu are legătură cu sensul conferit îndeobște acestui concept. Vom observa că societatea autohtonă este departe de a da dovadă de solidaritate în privința majorității semenilor noștri trecuți de vârsta pensionării. Solidaritate? Să fie! Dar nu cu cei mulți… 

   De altfel, este vorba despre o solidaritate mijlocită exclusiv doar de către cei care sunt în postura de guvernanți. Și care, vezi Doamne, nu au ce face, întrucât sistemul, în sine, vezi Doamne, nu este sustenabil. De aceea, sunt nevoiți să fie selectivi. Potrivit unor calcule, s-a încetățenit ideea că, după anii ’90, contributivitatea persoanelor active nu a mai reușit să echilibreze financiar sistemul de pensii. Este motivul din cauza căruia se vorbește tot mai des despre nesustenabilitatea actualului sistem de pensii. Și așa s-a ajuns să fie arătat cu degetul acarul vinovat de dezastru: pensiile speciale. Adevărul fiind că, deși sistemul general de pensii a devenit unul care generează deficite – e adevărat, nu prea mari – nicidecum nu se verifică faptul că această disfuncție s-ar datora pensiilor speciale. Așa cum s-ar părea că s-a structurat ideea la nivelul opiniei publice în legătură cu această temă.

   De aceea, în mod evident, ceea ce s-ar putea numi solidaritate se manifestă îndeosebi în cazul specialilor și a celor pe care-i putem considera nesimțiți (adică, personaje din sistemul judiciar care au ajuns să cumuleze pensii fabuloase). Doar în cazul acestor categorii se poate vorbi cu adevărat despre solidaritate. Ba, chiar despre ceva mai mult! Și anume, despre privilegii. În niciun caz, categoria amărăștenilor nu beneficiază de vreo solidaritate din partea societății. Aceștia au parte de un narativ care are drept referențial o mulțime de idei fixe despre nesustenabilitatea actualului sistem de pensii. Pentru ei, sunt potrivite reformele!  

   Fără îndoială, problema majoră a actualului sistem de asigurări sociale continuă să fie generată de faptul că se menține dezechilibrul dintre numărul persoanelor active și cel al celor ieșiți la pensie. La acest capitol, s-ar putea spune, ca și în cazul fenomenului îmbătrânirii populației, al depopulării României etc. că acțiunea guvernamentală a fost de-a dreptul „admirabilă”, „sublimă”, dar că, potrivit cunoscutului personaj ticluit de marele nostru portretist național, această acțiune a „lipsit cu desăvârșire”. 

   Ca să nu mai punem la socoteală faptul că un număr semnificativ dintre români au fost pensionați nu din pricina vârstei, ci de-a dreptul conjunctural: fie din motive de „restructurări” ale unor sectoare economice, fie din cauza sperieturii pricinuite de către anunțate schimbări defavorabile ale legislației. Aici, trebuie remarcat un adevărat fenomen de amplificare artificială a pensionărilor, acesta petrecându-se, îndeosebi, atât în rândul magistraților cât  și al militarilor și polițiștilor. În paranteză fie spus, legislația mioritică a fost extrem de permisivă cu tot felul de valuri de pensionare artificială. Adică, pensionarea justificată nu de vârstă sau vechime, ci de tot felul de criterii conjuncturale ori de calcule electorale. Și astfel s-a ajuns ca România să fie plină de „tineri pensionari”. Ceea ce a menținut deficitele. Dar și marota că totul s-ar datora pensiilor speciale. Ceea ce nu se verifică în realitate. Adevărat, pe de altă parte, este și faptul că realitatea este agasantă. De pildă, un polițist de frontieră, căruia i se mai spune și „paznic de boscheți”, iese la pensie pe la patruzeci și ceva de ani. Și ceea ce te scoate din papuci este faptul că ajunge să pape o pensioară, în plină tinerețe, mai mare decât a unui profesor universitar, șef de catedră.    

   Reamintim faptul că, în general, românii activi nu prea apreciază vârsta a treia. Și nici nu par să țină cont de faptul că pensia este un drept de proprietate, originat în contributivitate. Ci, de fapt, au credința că această formă de venit ar constitui doar un gest de bunăvoință din partea societății! Guvernanții manifestând, în viziunea celor mai bine informați, doar un fel de inerție al cărui motor îl constituie numai interesele și calculele de factură electorală. În realitate, însă, la nivelul mentalului colectiv nu există niciun fel de presiune care să fie originată în asocierea efortului societății de a plăti pensii cu un anumit procent din PIB. Un procent care să fie asemănător, ca pondere în BIP, cu cel care se practică în cadrul societăților dezvoltate ale Uniunii Europene. Și unde s-ar putea vorbi cu adevărat despre solidaritate.  Astfel, dacă în societățile pe care noi le luăm drept model pensiile reprezintă între 11% și 12% din PIB, la noi acestea nu ocupă decât aproximativ 8%. Au fost ani, când pensiile reprezentau doar 6,7% din PIB. Context în care este greu să-i înțelegi atât pe birocrații de la Bruxelles, cât și pe habarniștii care și-au asumat prin PNRR ca pensiile să nu depășească 9,4% din PIB. Și aceasta pe un termen de-a dreptul „chinezesc”, adică pentru perioada 2022-2070! Amintim că acest plafon, de 9,4%, a fost atins doar într-un singur an, în 2010, când premierul de atunci a decis să taie pensiile speciale. Mare scofală! Ceea ce a realizat a fost doar faptul că a diminuat ponderea pensiilor în PIB. Un capitol la care, amatorii de statistică ar putea adăuga și raportul dintre muncă și capital. Un raport în defavoarea muncii. Ceea ce nu se întâmplă în societățile dezvoltate, luate drept model de către noi. 

    Așadar, problema nu constă nicidecum în ponderea pensiilor speciale, raportată la totalul pensiilor, care s-a ridicat, de-a lungul anilor, la aproximativ 1% – 1,2% din PIB, (0,8 din PIB pentru 2022, potrivit Comisiei Europene), ci în faptul că efortul de solidaritate al societății mioritice cu semenii noștri, care se pensionează, nu a depășit niciodată 9,4% din PIB. Neatingând astfel media de 11%-12% din PIB, așa cum este cazul societăților europene dezvoltate. Dacă s-ar atinge procentul european de 11%-12%, în mod cert am putea vorbi despre începutul unui efort de solidaritate cu semenii noștri care nu sunt nici speciali, nici nesimțiți. În mod cert, 2 sau 3 procente din PIB, redistribuite pensionarilor cu venituri mici și modeste, ar constitui o dovadă de solidaritate cu aceștia.

   Așadar, categoriile din titlu nu se referă, cum am fi tentați să credem, la cuantumul pensiei, ci mai degrabă la un mod de raportare al celor care dețin puterea la diversele categorii socio-profesionale care muncesc pe plaiurile mioritice. Este motivul din pricina căruia avem de-a face cu mai sus pomenitele categorii de pensionari: amărăștenii, specialii și, în fine, nesimțiții. Trebuie precizat că ultima categorie este, în același timp, și pricina care a inflamat media, opinia publică și, în cele din urmă, întreaga noastră clasă politică. Pensiile de-a dreptul fabuloase înregistrate de către unii dintre reprezentanții magistraților, categorisite pe bună dreptate ca fiind nesimțite, infame de-a dreptul, au fost cele care au declanșat întreaga problematică a desființării tuturor pensiilor speciale. O marotă care ocupă, în continuare, o mare parte din spațiul public autohton. La care, trebuie observat, participă cu sârg și cei care vor beneficia de o pensie dodoloață, necontributivă, din partea Comisiei Europene. Este vorba despre europarlamentari. Vorba celor din vechime: „Quod licet lovi, non licet bovi”. Adică, în traducere: „Ce este permis lui Jupiter, nu este permis boului.” Ori, mai de-a dreptul spus: parlamentarii europeni sunt mai parlamentari decât cei mioritici.

   Din nefericire, pensiile castei magistraților nu prea pot fi modificate. Și aceasta, dintr-un motiv cât se poate de banal: ei decid ce este JUSTIȚIA și DREPTATEA. Chestiunea ar fi simplă, dacă s-ar fi dorit cu adevărat: se poate legifera desființarea unor pensii speciale, în litera Constituției, dacă legea nu produce efecte retroactive. Sau dacă plafonarea (prin impozitare) nu depășește 50% și se referă doar la partea care nu a fost datorată contributivității. Altminteri, potrivit legislației europene, este confiscare, iar potrivit Legii fundamentale de pe la noi, nu este în litera Constituției.    

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…