Titlul a fost inspirat de-o cimilitură care circula pe vremea „odiosului”. Aceasta sintetiza o situație extrem de comună acelor vremuri: la mijloc fiind vorba despre ceea ce, de fapt, toată lumea știa, dar nimeni nu îndrăznea să-i spună, cu adevărat, pe nume. „Adevăru-i că nu se prea muncește, iar realitatea fiind că se cam fură„, era o exprimare a cărei ambiguitate și duplicitate erau socialmente acceptate. Deși zicerea cuprindea o referire critică la realitatea acelor vremuri, lucrurile erau lăsate totuși în coadă de pește. După cum unii dintre noi ne amintim, lucrurile nu se împiedicau de amănunte criticabile. Ele mergeau implacabil înainte. Nimeni nu putea să chestioneze în legătură cu o realitate politic „inconvenabilă”. Era o linie roșie, pe care nimeni nu îndrăznea s-o treacă. O linie depășită doar de bancurile care erau atent monitorizate de către Securitate. Ca și cum realitatea desemnată de pomenita spunere populară ar fi fost slobozită în pustie dintr-o implacabilă praștie. Nimic nu putea să tulbure societatea autohtonă de la neabătuta sa traiectorie pe drumului socialismului etc. Ceea ce era decretat să nu conteze, nici nu conta. Într-un fel, de parcă un gen de boală a prostiei acționa precum un germene cu răspândire generalizată.
Pare o aberație, dar lumea trăia acele vremuri cu sentimentul că o altă realitate n-ar fi posibilă. Cu toate acestea, pe de altă parte, cu unele excepții, toată lumea știa că împăratul era gol. Ei, și! Cei care avuseră curajul s-o spună, înfundau pușcăriile. Ba, chiar mai rău… Cam la fel pare să se întâmple și cu educația noastră. Acum, în zilele noastre. Și nu este vorba despre porția primită de fiecare în cei 6 ani de acasă, ci de educația de toate zilele, instituționalizată pe deasupra. Într-un fel, cam toată lumea știe despre adevărata stare a lucrurilor în domeniu, dar o atare situare nu determină niciun măcar o tuse în spațiul public, ca să nu mai vorbim despre cine știe ce măsură din partea autorităților. Grevele celor din educație, care par să se reia în curând, au vizat, și-o vor face și de acum înainte, îndeosebi chestiuni salariale, nicidecum schimbări în sistemul educațional. Totul pare condamnat la nemișcare. Când ne gândim la educație, trebuie să ne imaginăm un peisaj copleșit de zăpadă, unde sunetele realității sunt imperceptibile.
Din când în când, o fulgerare pare să lumineze pentru o clipă adevăratul peisaj în care este înnămolită educația mioritică. Așa cum s-au petrecut lucrurile, recent, când s-a aflat că loazele noastre iar au dat-o în bară la testul PISA. Un binevenit prilej pentru tot felul de sforăieli politicianiste. Vezi Doamne, s-ar părea că de multă vreme cei de la putere, dar și cei din opoziție, nu mai prea aveau somn din pricina stării „educațiunii” noastre publice. În fapt, când media autohtonă, asemeni unui cocoș trezit din mahmureală, a trâmbițat ultimele rezultate la testul PISA, obținut de către ai noștri elevi mioritici, e ca și cum un tren de mare viteză ar fi trecut printr-o gară pustie. Mai că-ți vine să crezi că evenimentul nici că nu s-ar fi petrecut aievea. Pentru câteva frânturi de timp, pare să se fi auzit câte ceva lizibil care se referea la domeniul atâta de drag prezidentului nostru. Numai că, după câteva zile, ca și cum efectul Doppler ar îndepărta de noi ceva care ar fi putut avea cât de cât vreo semnificație, totul a ajuns, inevitabil, să se vătuiască de orice fel de înțeles. Așa se face că unii dintre noi, cei care, din pricina cine știe cărui automatism, mai aplecăm urechea la tot felul de zvonuri care străbat spațiul public, se întâmplă să nu rămânem decât cu o senzație a unor lucruri fără consistență. De parcă, fumul și ceața ar toci orice informație care ar fi avut un destin oarecum firesc, adică ceva menit să aibă oarecare relevanță.
Nici vorbă despre așa ceva! Mai de-a dreptul spus, ca orice eveniment care ar fi trebuit să trezească măcar câțiva neuroni – nu prea numeroși, dar totuși suficienți să activeze orizontul spiritual al celor care sunt investiți și plătiți de restul românilor pentru a se îngriji de starea educației acestora și a urmașilor acestora – ar fi trebuit să nască măcar niscai politici care să mai corecteze o țâră din dezastru. Să tot ocupi, comparativ cu restul țărilor testate din trei în trei ani, un loc atât de codaș la testele PISA, nu pare să-i trezească pe ai noștri responsabili de treburile publice. Pentru ei, dezastrul nu există. Deși știu despre ce este vorba, se fac că nu știu. Deși știu cam ce ar trebui făcut, se fac că au de-a face cu greutăți mai ceva ca pietroiul lui Sisif. La faptul că 4 din 10 elevi români nu înțeleg ce citesc, că doar jumătate dintre aceștia au ceva habar de matematică, dar că majoritatea dintre aceștia nu ating nici măcar nivelul 2 de competență în domeniu, că doar 4% dintre cei pomeniți sunt în stare să atingă nivelurile 5 sau 6 etc., pare să fie un semnal care tinde să se piardă în pustiu. Așa cum s-a întâmplat și până acum cu rezultatele la testele PISA. Adică, nimic! Adevărul rămânând că elevii nu prea învață, iar realitatea fiind că nici profesorii nu se spetesc să mai schimbe măcar câte puțin lucrurile…
Desigur, am avut și avem olimpici foarte buni la mate, dar sunt foarte puțini. Iar mulți dintre aceștia, ca și din jumătatea pomenită, după cum știm, cam vor să părăsească meleagurile autohtone. Politicienii știu care este realitatea. Nu este adevărat c-ar trăi în una paralelă. Dar pare să nu le pese cu adevărat. Altminteri, ar făcut în așa fel încât relațiile din cadrul sistemului de putere să fi fost croite în așa fel încât am fi beneficiat de un alt gen de practici politice. Și, drept urmare, de alt fel de actori care să gestioneze treburile publice. Printre care se numără și educația. Oricum am ajuns într-o situație în care dependența de actuala traiectorie pare aproape imposibil de soluționat cu același gen de actori care se agită pe scena publică!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
