Ar fi fost ceva mai bine să se-ntâmple toate astea doar înaintea, în timpul alegerilor și după ele. Dar nu, nu stau lucrurile așa. Lumea românească, și nu numai ea, a devenit, de la un timp, dependentă de politică, de oamenii ei, de jocurile politice. Politicienii, azi, sunt adevăratele vedete. Un soi de sursă a vieții, a aerului, a respirației. Or, mai degrabă, politica nu este altceva decât zona zgomotului deseori infernal. Este sfera pâcloasă, mereu mișcătoare, nesigură, marginală ca valoare umană, care anexează ilegitim viața omului liber. Într-un mod trist, acesta din urmă a fost transformat, de mașinile de propagandă, în chibiț al politicienilor. Zilnic, televizoarele, pe toate canalele, ne induc sentimentul că tot ce mișcă e la cheremul acțiunii politice, la mâna oamenilor politici. Or, lucrurile n-ar trebui să stea așa.
Omenirea, în drumul ei anevoios până la noi, a făcut multe eforturi pentru câștigarea libertății. Mă voi opri, sintetic, asupra a două astfel de reforme. Întîi, în anul 1784, Immanuel Kant publică eseul Răspuns la întrebarea: ce este luminarea? Care eseu este sursa a ceea ce s-a numit la noi Iluminism (și care s-a făcut mai puțin). Și ce era ea? Luminarea este echivalentă cu independența de gândire proprie omului ce iese din starea de minorat, de imaturitate. Există multă încredere în progres aici, în progresul diseminat de învățați către popor.
Apoi, în anul 1978, francezul Michel Foucault ține o conferință celebră cu titlul. Ce este Critica? Tot sintetic, gânditorul francez încearcă să arate cât de departe poate merge eliberarea gândirii în raport cu raționalitatea politică. Filosoful deconstruiește conceptul de putere politică: poziția de dominație pe care anumiți oameni o determină asupra altora. Intenția guvernărilor, oricare ar fi ele, ni se spune, nu este altceva decât creșterea forțelor statului, până la extrema în care individului i se cere să se integreze raționalității politice a statului, adică adaptarea lui la o totalitate fără fisură.
În fața unei asemenea ofensive, un adevărat liberal, urmaș al acestor gânditori preocupați de eliberarea gândirii, ar exclama: Prea multă guvernare! în sensul de prea mare dependență față de relațiile de putere transmise prin intermediul activității politice a partidelor. Asistam, zilele acestea, cele din preajma alegerilor locale, la deja amintita anexare a vieților individuale la rațiunea de stat, cu scopul expansiunii și fericirii acestuia, în aplauzele indivizilor care au redus critica la reclamă. Toată rumoarea indusă de politică ar trebui filtrată critic, distanțată, da, astfel încât viața însăși, viul, să nu fie supuse niciunui control direct, să nu facă obiectul dominației niciunei puteri externe.
Da, confruntat cu mesajele-reclamă, de publicitate, ale televiziunilor, individul liber ar trebui să gândească autonom, să trăiască autonom. Deși nu atomizat și înstrăinat. Or, ce se întîmplă în realitate? Asistăm relaxați, calmați de divertismentul perpetuu, la o intensă publicitate manipulatoare, fabricată. Individul cândva critic, adică liber, devine totalitatea publicului-masă care, cum spuneam, aclamă și nu critică. Oamenii s-au transformat în spectatori, în auditori, în chibiți, cu funcții integral conformiste. Comunicarea inter-umană nu se mai face în interesul exclusiv al celor care primesc informația, ci majoritar în interesul celor care selectează și distribuie informația.
Așadar, rămâne întrebarea: este publicul românesc – și el! – unul liber moral și economic, selectiv, capabil să se sustragă totalității controlului politic? Prea mult zgomot venit dinspre zona politicii, totuși. Ca și cum viața s-ar anexa acestei sfere pâcloase, mișcătoare, nesigure, marginale ca valoare umană. Să fii un chibiț, ziua-întreagă, al politicienilor este o cădere tristă din poziția naturală a omului liber. „Prea multă guvernare”, vorba lui Foucault, ar spune un adevărat liberal. Dar unde să-l găsești în România actuală?
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…