Se numește Sandu. Trăieşte şi azi, Sandu, este-n Crăsani, satul nostru natal, retras la pensie. Este mai mare ca mine cu 4 ani, şi are grijă si locuieşte în casa părinţilor mei – decedaţi, dragii de ei -, pe care o îngrijeşte, de unde mă sună pe la sărbători, aşa: să trăieşti, dom’ Nicu, când mai veniţi pe-aici, că ne e dor să mai vorbim… El era şeful găştii noaste, ales legitim, prin viu grai (azi, vot deschis…).
Eu aveam 10 ani, el, 14… Într-o zi, Sandu mă cheamă la el la poartă, unde are loc următorul dialog:
– Uite biletu’ ăsta, vreau să te duci cu el la Oprina, să i-l dai..
Oprina era o fată de-o seamă cu el, din grupul nostru. Nu înţelegeam ce să fac.
– Da’ de ce nu te duci tu, Sandule?
– Păi, nu pot…
– De ce?
– Mi-e ruşine… du-te tu.
Oprina era la 20 de metri de el. Sandu se putea duce singur, gândeam. De ce i-e teamă? Mare mister. În fine, după alte nelămuriri pe care i le-am spus şefului nostru, m-am dus. Două minute am făcut, mergând încet. Bineînţeles, pe drum am desfăcut bileţelul: „Îmi place de tine, Oprina. Vreau să ne întâlnim, Sandu.” Eram şi mai uimit. Şi mie îmi plăcea Oprina, era o fată de treabă, ca toate fetele, ne jucam cu ea… dar nu-i trimiteam bilete.
Am ajuns. Citeşte Oprina, se înroşeşte. Eu, lângă ea. Aşteptam.
– Spune-i că şi mie îmi place de el. Uite, scriu pe spatele biletului…
Discuţii: că de ce nu te duci să-i spui, Oprino?; ea, că nu poate; eu, cum naiba nu poţi, Oprino?; ea, că mi-e ruşine… şi pe urmă, băieţii trebuie să înceapă.
N-aveam cu cine mă înţelege: ce să-nceapă? M-am dus la Sandu, la cei 20 metri, i-am dat biletul. S-a înroşit și el. Nu știam de ce se înroșeau ei. Pentru prima dată, mi s-a părut slab, neconvingător ca șef, el care ne ducea după iepuri, după amfore grecești și dacice în Piscul Crăsani, după pere şi nuci prin livezile crăsănenilor, după pepeni şi porumb copt pe jarul încins pe cîmp… Nu-l mai recunoşteam.
Sandu era în cumpănă. Mi-a spus că n-are curaj să propună o întâlnire. Am zis, în sinea mea, să-mi ajut tovarăşul căzut la pământ, dintr-un motiv de neînţeles pentru mine. M-am dus din nou la Oprina. I-am spus, cu de la mine putere, că Sandu a zis că peste o juma’ de oră, în drum, mai feriţi, lângă nucul lu’ nea Costică. S-a înroşit din nou, a dispărut în casă. M-am întors la Sandu, i-am spus despre nuc, peste o juma’ de oră, că spusese Oprina.
M-am retras la poarta mea, numai ochi şi urechi. I-am văzut, apoi, venind unu’ către altul, la nuc. Acolo nu şi-au spus nimic, se uitau mai mult în pământ. Sandu parcă era năucit. Atunci, am luat hotărârea să propun schimbarea lui din funcția de şef al găștii: văzusem cu ochii mei cum un brav gladiator al câmpurilor Crăsaniului fusese învins de ceva ce nici nu se vedea… Dar dacă s-ar mai fi şi văzut?…
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
