Mi-am făcut un plan de apărare…
Prima mea spaimă, care m-a paralizat într-un colț al camerei, seara, am trăit-o pe la patru ani. Eram singur acasă, în pragul nopții. Tata, cine știe pe unde o fi fost, fratele, la fel. Iar mama se dusese la Cooperativa de Consum să cumpere gaz pentru lampă. Pe-atunci, prin 1957-1958, nu se introdusese curent electric în Crăsani, satul în care mă născusem. Dacă vreunul din casă, sau din întregul Crăsani, voia să citească un ziar sau chiar o carte – rara avis -, trebuia, noaptea, să ridice ziarul sau cartea lângă lumina lămpii prinsă-n perete, deasupra patului. Așa se putea citi întrucâtva.
Dar, în seara aceea, ca niciodată, cum am zis, rămăsesem singur. Se lăsase chiar noaptea. M-am retras în camera noastră comună, în care dormeam toți patru, în două paturi. Întunericul era dens și amenințător. Dintr-o dată, văzând că mama nu mai vine, mi-am zis înfiorat că pot rămâne pentru totdeauna singur. Că, printr-o nedreptate uriașă a lumii, care nu se-ntâmplă oricui, ci numai celor lipsiţi de noroc, voi dispărea din socotelile celorlalți și nimeni nu va mai ști vreodată de mine. Am strigat-o pe mama, la început tare, pe urmă din ce în ce mai încet. Niciun răspuns. Am fost sigur că tocmai am fost trădat de cel mai mare aliat al meu de până atunci. Am înțeles că lumea-i rea și că nu poți avea încredere-n nimeni pe lumea asta. Eram trist dar și revoltat. Resemnat, am renunțat să mai strig. Trebuia să acționez, mi-am zis cu febrilitate. Mi-am făcut un plan de apărare. Am luat un cuțit aflat într-o oală unde mama ținea lingurile, furculițele și câteva cuțite. M-am retras într-un colț al camerei, cel mai îndepărtat de ușa acoperită de întuneric. N-am mai rostit niciun cuvânt și niciun sunet, de frică să nu fiu dibuit de Cel Rău, cum o auzisem pe mama în rugăciunile ei. Învârteam cuțitul cu mâna, puțin în față, în dreapta și-n stânga, gata să sfâșii temutul dușman invizibil și deocamdată pasiv, ascuns cu pricepere pe undeva.
Eram încordat ca un arc gata să plesnească. Când s-a deschis, în fine, ușa, am rămas înlemnit. Toate loviturile, pe care mi le imaginasem că le voi da cu arma mea letală, s-au topit într-o uluială ce mă înfășurase ca o plasă. Dușmanul se apropia viclean și gata să mă distrugă. Dar aveam să mă vând scump: țineam mâna încleștată pe cuțit.
– Ce faci, Nicușor, mamă, mânca-l-ar mama pe el! Ai rămas singur!
Glasul inconfundabil al mamei m-a readus din lumea celor fără corp, către care începusem să pășesc.
– Păi, unde-ai fost atâta timp…
– A fost lume multă, Nicușor. Și ne-a dat gaz la sfârșit, după ce-a terminat cu ceilalţi clienţi, dar-ar boala-n el de om, cu cine l-a făcut vânzător.
A aprins imediat lampa, după ce i-a pus gazul. În lumina proaspătă, mama se uita nedumerită la cuțitul din mâna mea. Stăteam tot în colțul meu, atent, să nu cumva să fi visat. Când s-a apropiat mama, cu mâna întinsă către mine, l-am lăsat să cadă pe preșurile din casă.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
