EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Roman și lume

S-ar părea că masa credinței în iluzie, într-un spațiu determinat, este o condiție de posibilitate a dezvoltării literaturii, a artei, în acel loc. Altfel spus, cu cât undeva cantitatea de iluzie acceptată ca o necesitate a spiritului este mai mare, cu atât acolo răsare o literatură mare. Să caut un exemplu: America de Sud. Cred că nu găsești munte de iluzie mai înalt, în străfundurile sufletelor, ca-n crusta spirituală a acelui continent. Și mai cred că iluzia, de fapt nevoia de ea, vin din suferință, din locuirea pe un pământ îmbibat de sânge, sudoare și moarte. Și taman în acele locuri infernale pentru un european, de pildă, se înalță leacurile unei literaturi de o originalitate magnifică, parcă niciodată experimentată.

Și invers, într-o lume resimțită ca desăvârșită de locuitorii ei, în locurile unde traiul se câștigă ușor, unde biblioteca devine o butaforie de fundal, cu doar câteva aparențe de cărți pe două-trei rafturi, pentru că în rest sunt plante ce redau verdeața unei lumi confecționate, acolo sunt toate șansele ca nevoia de literatură să se micșoreze. O lume plină de certitudini care aduc confortul aproape că nu are nevoie de literatură, ci doar de distracție și coterii. Și chiar dacă există, ea, literatura acestor spații ia forma unor jocuri de societate, unor jocuri mondene practicate din plictis. Aceste gânduri mi-au fost inspirate de relectura, pe care o fac din când în când, a eseului camusian Omul revoltat. Camus reia zicerea lui Nietzsche: „Niciun artist nu tolerează realul”. Și, plecând de aici, ajunge la o primă concluzie: creația artistică refuză lumea din cauza a ceea ce-i lipsește acesteia, dar nu se poate dezbăra de ea în totalitate. Deci omul refuză, prin creație, lumea așa cum este ea, dar nu acceptă să fie deposedat de ea.

Dar de ce preferă omul, cititorul, scriitorul, lumea creată artistic? Pentru că, oricum, în acea lume, personajele sunt de aceeași tipologie ca în lumea reală: iubesc, mint, înșală, suferă, sunt fericite. Da, dar aceste personaje sunt așa de la început la final, sunt unitare, nu-și trădează natura: adică, da, iubesc, da, sunt mincinoase, da, înșală, da, sunt fericite. Nu există ipocrizie în lumea plăsmuită de romancier, de artist. Or, asta lipsește în lumea realității pentru cel ce poate s-o observe. În concluzie, romanul, ca orice act artistic, este făcut pentru a corecta, pe o cale sensibilă, lumea în care trăim.

Acum, să poposim puțin la ce se întâmplă în România. Aici există o piață de carte, de romane, în special, însă numărul de cititori este foarte mic, în comparație cu celelalte țări europene. Să nu-i lipsească românului nimic din viața concretă pe care o trăiește? Clar, nu poate fi adevărat. Să nu fi înțeles românul funcția vindecătoare a artei, bandajul pe care arta îl aplică materiei din noi? Poate că da. Supus pragmatismului, românul se dezice de necesitatea artei, precum nihilistul rus Pisarev: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu cizmar, decât un Rafael rus.” Dar ce zic eu de Pisarev, când am avut un președinte de țară care, în surâsurile elitei, spunea, acum câțiva ani, mustrător: „Avem prea mulți filosofi [Aici, filosofia era gândită de președinte ca o desprindere de real, ca și arta; nota mea, N.S.] și prea puțini tinichigii”. Să sperăm, însă, că, în ciuda credințelor pragmatice băsesciene, și românii, prin artă, prin forma ei cea mai populară, romanul, vor fi ispitiți să corijeze imperfecțiunile vieții pe care o trăiesc.

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…