EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – O grea despărțire

   În anul 2017, la Editura Junimea din Iaşi, mi-a fost publicat romanul „AGONIA LUI CONSTANTIN”. În finalul acestuia am descris cu emoţie, cu lacrimi în ochi, momentul sfâşietor al despărţirii sufletului de corpul  lui, de care este îndrăgostit. Şi asta pentru că eroul, tânărul Constantin Constantinescu, are un accident fatal de maşină, în urma căruia naraţiunea este preluată de sufletul în sfârşit eliberat, dar care se desparte cu greu de corpul numai al lui până atunci. În cele ce urmează, vă prezint prima pagină, din cele şaptesprezece existente în roman, pagini de final.

   Voi părăsi fericit, curând, praful și pulberea, gloata și piața. Voi fi ușor ca fulgul, slobod ca porumbeii… Voi veni la tine, în cea mai liniștită dintre lumi, unde eu sunt toate și toate sunt în mine. Sunt gata! Însă, când voi privi spre ce las în urmă, la cei ce mi‑au fost scumpi, mă voi umple imediat, sunt sigur, de un alean nu atât de intens pentru a mă reîntoarce, dar destul de prezent pentru ca dorul – un cuvânt pe care nu l‑am rostit niciodată, până acum – să‑mi năpădească toate ungherele. Încă nu m‑am sustras pe deplin. Încă mi‑e drag de toți ai mei și de toate ale mele… Dar cel mai mult jinduiesc după corpul meu, pe care‑l voi lăsa pradă viermilor, în scurt timp. Ah, curând… Iată, acum pornesc drumul către ieșire, acum încep lunga părăsire a trupului meu atât de iubit de mine…

   Cu un efort dureros, sfâșietor, mă adun din toate colțurile frumosului și nobilului meu corp, începând de la unghii, de la degete, de la mădularele mici. Și urmând direcția dinspre jos către sus, dinspre picioarele drepte, zvelte, către capul aristocratic și atât de distins!… Mă smulg cu tristețe nesfârșită de pe carnea și oasele și mușchii și nervii mei plăcuți și primitori. Ei mi‑au fost casă, acoperiș, scut, vreme de douăzeci și opt de ani care pentru mine au fost minunați, vijelioși și potoliți, deopotrivă, încântători și neobișnuiți, niciodată plictisitori. Mă dezlipesc, iată, în suspine mute, de tălpile harnice, mari și sigure, cu care‑am căl­cat apăsat și‑am lăsat urme pe acest glob de humă; mângâi tăcut gleznele vrednice, mereu îndreptându‑mă către direcția bună, chiar dacă nu și ușoară; urc îndurerat spre genunchii care nu s‑au tăiat niciodată, deși grota a fost adâncă, iar tâlharii, mulți – mă separ de ei cu amărăciune, ca de adevărate turnuri de veghe ce mi‑au permis avansarea, mișcarea, cucerirea (…); plin de amărăciune că mă apropii de sfârșitul acestui ceremonial al durerii și al ultimei încântări, contemplu cu drag capul acesta dulce, semeț, bine așezat pe trupul măreț și impunător, intru înfiorat în mintea lui sclipitoare, subtilă, adâncă și scăpărătoare ca a nimănui altcuiva, înzestrată cu miliarde și miliarde de firișoare cu inteligență și memorie excepționale, vizionare, mult maturizate pentru vârsta lui – și acum, mai îndurerat ca niciodată, ca un călător aflat la ultimul lui popas într‑un ținut în care a cunoscut fragila fericire pământească, am urcat, zguduit de plâns, stors de lacrimi amare, de neuitat vreodată, la părul vâlvoi, blond‑auriu, abundent, răzvrătit și mătăsos, pe care‑l scuturam ca pe o coamă leonină, lucitoare și superbă, către văzduhul ce mă proteja – de care mă desfac trudnic, căznit până la pieirea totală, de strălucirea și de îmbrățișarea lui, ultima, și, tulburat, obidit ca nimeni altul, rămân așa cum am venit, gol, fără nimic, fără averi și fără giuvaeruri, fără bunuri de toate felurile și fără frumusețile de care m‑am bucurat nespus, gol am sosit, gol voi pleca, așa cum stă scris…

   Aflat la capătul drumului, stau minute bune înaintea splen­didului meu trup, întins ca‑n veșnicie pe așternuturile albe ca zăpada, cum îmi plăceau, ale patului meu preferat, cu arabescuri din fier placat cu bronz și cu încrustații de lemn brun. Nu mă pot depărta de el, mă îmbăt de farmecul lui nemaiîntâlnit, contemplându‑i armonia și perfecțiunea, superbia răpitoare și nemișcarea maiestuoasă, frăgezimea tuturor membrelor și dulceața pielii lui delicate. Îl sărut parte cu parte, potopit de șiruri amarnice de lacrimi, îl pipăi și‑l ating înfiorat, ca rămas bun pen­tru totdeauna, ah, pentru totdeauna, îl îmbrățișez arzător și re­cunoscător că m‑a găzduit împărătește în acest mirific palat, cu adevărat regesc, alcătuit din carne și sânge și oase, în care m‑am desfătat, ca un oaspete de lux, o viață.

   Și, cu un efort venit din alte sfere, neomenesc, întristat și mâhnit, cotropit de păreri de rău neostoite, mă lepăd în veșnicie de magnificul meu corp, îl las cu neasemuită durere pradă țărânei nivelatoare, și, deodată ușor, din ce în ce mai ușor, despovă­rat, suplu și liber, mă înalț, mă înalț, mă înalț…

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…