Pe scurt, pamfletul este un fel de atac la persoană, mai îngrijit așa. Și-l poate face cam oricine are suficientă pizmă pe cineva, știe alfabetul și poate scrie măcar o scrisoare. Și-acum: oare de ce el e așa de mult gustat de intelectualii români și publicul aferent?
Descrierea austeră, din afară, a lumii, parcă doar murmurată, pentru a nu sparge tăcerea ce-o acoperă, este marca lui Albert Camus, încă de la 22 de ani, deși mai târziu avea să-și arate rezervele față de stilistica tinereții. „Acum străzile erau mai întunecate și trecătorii mai rari. Ici, colo, se mai auzeau voci, mai solemne în ciudata pace a serii. Dincolo de colinele care încercuiau orașul, se mai zăreau ultimele licăriri ale zilei. Un fum uriaș, venit de nu se știe unde, se ivi dindărătul crestelor împădurite. Se înălța încet, luând forma unui brad. Bătrânul închise ochii. În fața vieții, în care se pierdea murmurul orașului și surâsul idiot și nepăsător al cerului, era singur, descumpănit, gol, mort încă de pe acum.” – Fața și reversul.
Ce spune Pisarev, un nihilist rus, că: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu un cizmar, decât un Rafael rus”, îmi aduce aminte de ce ne învăţa Băsescu, în surâsurile indulgente ale intelighenţiei, mustrător: „Avem prea mulţi filosofi (bine, pentru el filosofia era desprindere totală de realitate, ca şi arta la Pisarev- nota mea N. S) şi prea puţini tinichigii.” Marile spirite ale negării se întâlnesc.
Povestea, povestea… Ni se tot spune că numai ea contează. Să ne întoarcem la poveste. Asta trebuie. Numai povestea? Oare Camus, Kafka, Joyce, ca să-i luăm pe cei intangibili, doar asta şi-au propus? Sau Hesse, Mann. Da, o poveste, dar una spusă într-un fel anume, unic, dacă se poate.
Mă gândesc stoic, fără şansă, că, dacă în primul cerc al Infernului, nemuritorul Dante a plasat umbrele unor Homer, Aristotel, Platon, Socrate – trebuie musai să inventăm un stră-stră-străfund al Infernului în care să ne aflăm şi noi locul, nu? Bine, mai întâi politicienii noștri, și nu doar ai noștri, cum se şi cuvine…
„Arta mare” a murit, chiar dacă, o vreme, vor mai fi ecouri, urme, decoruri. Am intrat în imperiul nesfârşit, cred eu, al artei mici, omenești, seriale. Ea va presupune ştiinţă – care se învaţă prin perseverenţă, aşa cum înveţi să cânţi la un instrument, la un nivel submediu – şi voinţă. Ea va fi aproape colectivă: membrii unui grup vor fi interşanjabili cu creaţiile lor. Se va vorbi la plural: Ei, Noi, Voi, și nu El, Eu… Multă lume va fi fericită.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
