Mi-e greu să cred că un ins mereu grăbit, activ pe multe planuri, tocmai ajuns acasă, de pildă, doar îşi freacă puţin mâinile şi se şi apucă de scris literatură la masa de scris sau pe laptop… Dimpotrivă, mi se pare, de fapt ştiu, deci sunt convins, că pentru a contura un personaj sau o scenă literară trebuie, anterior, să facă o pauză, să-şi cureţe inclusiv psihicul de zgura activităţilor zilnice. Din linişte, adică şi din puţină lene, se naşte literatura.
Croce în admiraţie faţă de Schiller, plecând de la ideea că arta trebuie să învingă natura prin formă, citând din scrisorile lui Schiller despre educaţia estetică a omului: „Într-o operă de artă cu adevărat frumoasă conţinutul trebuie să fie nimic, forma totul: prin intermediul formei se acţionează asupra omului ca totalitate, prin intermediul conţinutului se acţionează numai asupra forţelor lui separate. Adevăratul secret al marelui artist constă în aceea că el anulează materia datorită formei.”
Sunt la finalul unui roman. Mai am vreo 5-6 pagini și-l termin. Știu foarte bine ce și cum scriu acolo. Și totuși, nu-l duc la capăt. Ceva nu mă lasă. Şi este singurul roman Ego pe care l-am scris. Nu mă gândeam vreodată că voi face aşa ceva. Mi-a încolţit în cap ideea că nu vreau să-i pun punct pentru că acolo e scena îmbolnăvirii şi morţii mamei mele. Rămân în studiu de sine.
Ideea că Dostoievski publica mai întâi un roman, sub formă de foileton, în ziar, cu scopul de a mai câștiga bani în plus față de prima editare. Îmi vine greu să accept, dar, da, e adevărat, zic și eu, cu observația că rușii de-acum aproape 200 de ani cumpărau jurnalele (nobilimea lor) și le citeau. Apoi, și mai și, că romanele lui sunt groase tocmai pentru a avea un profit bănesc mai mare. Mi-e aproape imposibil să accept, dar nu exclud tactica lui. Mda…
Intensitatea creatoare a lui Dostoievski este răvășitoare: în ultimii săi 15 ani scrie cu febrilitate, în lipsa banilor și a sănătății, capodopere ale literaturii dintotdeauna.
1866, la 45 de ani: apar ”Crimă și pedeapsă” și ”Jucătorul”.
1868, la 47 ani, termină de scris ”Idiotul”, care apare-n 1874.
1870, la 49 de ani, scrie ”Demonii( Posedații)”, publicat în 1871, și publică ”Soțul etern”.
1875, la 54 de ani, publică ”Adolescentul”.
1878-1880, la 58-59 de ani scrie și publică în foileton capodopera lui de peste 1000 de pagini, „Frații Karamazov”.
Fragil serios și şubred cu sănătatea, mereu îndatorat cu banii pentru a putea trăi el și familia sa, n-a dat înapoi niciodată de la scrierea unor romane fundamentale pentru literatura lumii. Pentru mine, este printre primii cinci Mari ai romanului de oriunde și oricând. (Pe celelalte romane și microromane de dinaintea anilor amintiți nu le-am mai pus, fiind totuși la fel de valoroase; de asemenea, n-am mai trecut timpul efectiv de meditat și de scris la un roman până la a-l publica, dar se înțelege asta). De fapt, ca să fiu mai direct și mai precis, este numărul 1.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
