Se știe că o bună definire a romanului o găsim la Eminescu, în debutul prozei „Geniu pustiu”: „El (romanul, n.m.) e metafora vieței. Priviți reversul aurit a unei monede calpe, ascultați cântecul absurd a unei zile care n-a avut pretențiunea de-aface mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, estrageți din aste poezia ce poate esista în ele și iată romanul.” Aceste rânduri atât de deștepte m-au uimit mult. Pentru că ele trimit către scena V, act V din „Macbeth”: „Viața e o poveste spusă de un nebun și plină de zgomot și furie.” – metaforă care l-a inspirat pe Faulkner în scrierea romanului „Zgomotul și furia”. Ce legături! Ce transferuri! Ce mișcări de idei în lumea liberă a artei!
Lumea literară românească este un arhipelag care se visează continent. În plină destructurare, aici se ridică pentru scurt timp, într-o mişcare haotică a subiectivismelor, un centru de putere care se înstăpâneşte în deplină relativitate peste câţiva autori. Acestui act de forţă spontan şi efemer îi corespunde un altul, şi un altul, şi un altul – toate răsărite din nisipurile mişcătoare ale arhipelagului. Astfel, judecăţile de valoare devin ficţiuni folositoare vieţii apropiaţilor, vecinilor centrelor de putere. Un microcosmos de vecini. Poate că viitorul este al insulei adevărate. Ea, într-adevăr, se înstăpâneşte legitim asupra singurei lumi pe care o cunoaşte: propria lume insulară. Mai mult, o insulă recunoaşte identitatea alteia, dincolo de strălucirea plăcută a egoismului în care se scaldă arhipelagul.
Rămân la părerea pe care-am avut-o încă de la 30 de ani că scrii bine, fericit, liber, atunci când eşti înconjurat, fără să te doboare, de o sumedenie de lipsuri. Este ca şi cum te-ai arunca într-o lume pe care, în sfârşit, poţi s-o stăpâneşti. De obicei, asta-i vârsta tinereţii, a egalităţii relative între persoanele de vârstă mică. Dar un profesoraş sau un funcţionăraş – precum Kafka – simte mereu nevoi cărora nici nu le mai acordă atenţie, fiind ele greu de împlinit. Aşa că la orice vârstă textul literar poate deveni balsamul salvator. Asta cred că se arată prin trăirea sentimentului libertăţii atunci când lucrezi cu stiloul, cu caietul sau cu laptopul. Parcă Murakami arată în povestea meseriei lui de romancier cum primul roman, la 30 de ani, l-a scris în vreme ce era copleşit cu munca la cafe-barul pe care şi-l deschisese cu soţia.
Acum, fără exagerare, cultura lui Mihai Eminescu a fost, pentru vremea ei (dar nu numai), de excepţie. Ca şi cum azi ai fi în temă cu toate subtilităţile, la zi, ale filosofiei minţii, fenomenologiei sau semioticii mondiale. Căci iată ce-a studiat el la Viena şi la Berlin (făcând abstracţie de filosofia dreptului, istorie etc.):
-Viena: Istoria filosofiei, Descartes, Spinoza, Leibniz, Metafizica lui Aristotel, Kant, Filosofia practică, etc.
-Berlin: Logica şi principiile filosofiei, Istoria generală a filosofiei, Istoria Egiptului, Critica filosofiei hegeliene, etc
Cunoştea foarte bine Platon, Spinoza, Schopenhauer care, atenţie, murise-n 1860, cu doar 10 ani în urmă.. Tradusese din Critica raţiunii pure, citise Ramayana, Mahabharata, Goethe, etc. O enciclopedie profundă. Păi cum să-l înţeleagă caracuda atunci când citise, la Junimea, Sărmanul Dionis?… Drept e că, în afară de Maiorescu, nu prea avea cu cine vorbi. Cum să rămâi întreg multă vreme?
Mamă-Doamne, ce idealism! Aproape că lucrurile stau invers: „În afara comunităţii civile domnesc pasiunile, războiul, frica, sărăcia, josnicia, singurătatea, cruzimea, ignoranţa, sălbăticia; în interiorul comunităţii civile domnesc raţiunea, pacea, siguranţa, bogăţia, splendoarea, tovărăşia, bunul-gust, ştiinţele şi bunăvoinţa.” Thomas Hobbes, Leviatanul.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
