Îmi vine-n minte ce sfat dădea Goethe despre scrierea unui roman: „văzând și făcând”…; totul e să ai „un fel al tău.” Mai clar și mai adevărat nici că se poate.
Să scrii, la 30 de ani, în anul fanatismelor, 1935, o capodoperă, romanul „Orbirea”. Şi abia peste 40 de ani un altul… Peter Kien, un savant, un cărturar, faţă-n faţă cu o lume alienată. Un „cap fără lume”, un captiv al bibliotecii care-i ţinea loc de lume. O descriere perfectă a isteriei criminale ce zace-n inima lumii. Şi un sfârşit purificator în focul izbăvitor. Elias Canetti, un romancier, un intelectual unicat. precocitatea lui romanescă, greu de egalat. Lipsa lui de grabă, apoi, în a scrie multe, multe romane, multe cărţi…
Se întâmplă să ai aceleaşi intuiţii cu prozatori răs-traduşi, din afară. De pildă, Ian McEwan, în Coajă de nucă – o carte excelentă -, narează printr-un foetus. Iată-l cum apare în lume protagonistul-narator: „Alunec cu un scârţâit, ies la lumină în învelişul meu cerat şi iată-mă debarcat în pielea goală în regat. (…) Cordonul meu credincios, coarda de salvare care n-a reușit să mă ucidă, moare brusc, aşa cum îi era menit. Respir. Adorabil. Sfatul meu pentru nou-născuţi: nu plângeţi, uitaţi-vă în jur, adulmecaţi aerul. Sunt în Londra.”
Şi iată cum am imaginat eu apariţia în lume, narată din perspectiva corpului nou-născut: „Prea multă lumină! Vreau înapoi, acasă! Vreau înapoi, auziţi? Lumina albă-mi biciuieşte pielea, mi-o boţeşte centimetru cu centimetru. Trebuie să mă apăr! Dumnezeule, unde-am ajuns? Închid ochii şi strâng din pumni. Trebuie să rezist! Urlu! Simt cu toţi porii mei tot ce este-n jurul meu, în jurul pielii mele încreţite. Urlu, din nou! Alb şi negru. Asta percep. Forme albe şi forme negre. De fapt, o singură formă neagră, lângă o singură formă albă ce-ntinde mâinile către mine: – Ochişori frumoşi, băiatul meu drag!, aud cu durere sunetele ascuţite ale formei albe.” ( Agonia lui Constantin ).
Cineva, într-un vis megalomanic, spunea că literatura este „făcută” de criticii literari. Altcineva, încrezător în grupuri şi prietenii, spunea că ea se face în edituri şi în reviste literare.
Eu mă gândesc, după o punere „în paranteze” a lumii, că literatura se face la masa de scris, în singurătate – şi deasupra lumii prea mişcătoare…
Drumul către tăcere… Singura salvare a cuvintelor, azi, a fost aruncarea lor în tăcere. Pentru că, treptat, violenţa istoriei a devalorizat nu numai viaţa, ci şi, mai ales, prospeţimea limbajului, potenţialul lui de creativitate şi de credibilitate. Să ne amintim întrebarea lui P. Celan: „Cum de se mai poate scrie după Auschwitz?” Logica eficienţei comunicării – după formule standardizate – aproape că elimină orice încercare autentică de creaţie. Cuvintele se banalizează, sunt interşanjabile, accesul la ele este democratic. Se vorbeşte mai mult ca oricând, dar nu se spune nimic. Să revedem, de aceea, serialul Seinfeld, o idee genială, o reuşită remarcabilă în a face vizibil Nimicul.
Şi atunci, normal, a apărut facebookul, întruchiparea lui. Şi s-a instaurat o tăcere asurzitoare.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
