Grijile prozatorului pentru personajele sale: ce culoare a ochilor să aibă, care să le arate tipul de personalitate; ce înălțime, ce nas, ce tunsoare, ce costumație, gusturi culturale, obiceiuri, preferințe culinare; ce familie, ce tradiție a antecesorilor, ce fel de copii, ce soție, ce prieteni, ce dușmani etc. În plus, toate astea sunt în evoluție, sunt supuse întâmplărilor, conjuncturilor. Atenție, deci, să nu le încurci. Și cum faci asta? Simplu, fiind chiar ele, disipându-te în ele, fără a te pierde.. Așa că mai gândiți-vă, dacă vreți să treceți la proză.
Stepan Trofimovici, personajul fabulos din Demonii, se află din plin, multiplicat, în scena publică românească. Căci iată ce ne spune autorul: Stepan Trofimovici a deținut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic așa, civic, pe care-l juca cu atâta pasiune și dăruire de sine, încât n-ar fi fost în stare să renunțe la el nicicând, ba mi se pare nici n-ar fi putut trăi fără să-l joace. Da, România e o scenă, iar copiile lui Trofimovici sunt actorii ei…
Se poate scrie un roman despre un fapt istoric strict determinat, despre o personalitate istorică? Mai are acel roman indeterminarea minimală, obligatorie? Oare miza unui roman poate fi săvârşirea dreptăţii în plan istoric? Mă tem că nu, că nimic din toate acestea. Universul unui roman este existenţa, şi nu istoria. Cel mult, istoria apare ca fundal.
Iată o proză ca de azi (deși azi, la noi, mai mult se publică descrieri de natură), din Demonii:
Invitându-l în casa lui pe un nihilist [e vorba de Piotr Stepanovici, n.m N.S,.], domnul Karmazinov avusese în vedere desigur evoluția relațiilor sale cu tineretul progresist din cele două capitale… Marele scriitor tremura de emoție bolnăvicioasă în fața noului tineret revoluționar, închipuindu-și, în necunoștință de cauză, că acesta deține în mâinile lui cheile viitoarei dezvoltări a Rusiei; se lingușea pe lângă ei în modul cel mai umilitor, mai ales că acest tineret nu-i acorda nicio atenție. Lumea-i la fel, oricând, mai ales în România de-acum.
Două sunt imperativele momentului în lumea literară: să ai ochi de editor mare, să ai ochi de critic literar mare. Editorul trebuie să găsească, printr-un al șaselea simț, pe acei scriitori care sunt „inactuali”, care ies din epocă, din „spiritul” lucrurilor-cărților momentului, fără să fie dincoace de epocă, ci dincolo de ea. Trebuie să caute pe auto-marginalii care refuză iluzionarea furnizată de grupuri, contexte, comerț. Acolo, și numai acolo, s-ar putea găsi ceva diamante ascunse cu grijă-n noroi. Iar criticii literari, pe care, sincer, îi prețuiesc atunci când găsesc cheile potrivite pentru a intra în eșafodajul tău poleit intenționat cu aparențe, ar trebui să trăiască „în forul lor interior” exclusiv cu status-ul lor de evaluatori literari – neîncetând nicio clipă să locuiască, în exterioritate, alături de ceilalți, ca și cum ar fi împreună echipa trecătoare prin lume -, într-un interior cât mai pur, cum sunt marile ecuații matematice, cât mai transcendental, dincolo de culorile pastelate pământești.
Curaj. Se poate. Hai că se poate… Sunt niște speranțe, cred. Deşi puţine.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
