Astfel de experimente, în care mişcarea arborescentă a cuvintelor cheamă mişcarea realităţii, au fost, fără discuţie, un eveniment al evoluţiei romanului: „Afară plouă, afară mergi prin ploaie cu capul plecat, ocrotindu-ţi ochii cu mâna şi totuşi privind înainte, la câţiva metri înainte, câţiva metri de asfalt ud; suflă vântul printre frunze, mişcând crengile toate într-o legănare, o legănare, o legănare care îşi azvârle umbra pe albul zgrunţuros al zidurilor.” A. R-Grillet
Mare pişicher acest febril Feodor! Pe la începutul lui 1854, el iese din ocna siberiană, unde a supravieţuit 4 ani cumpliţi, poate voi reveni asupra lor. Într-o scrisoare imensă, descrie viaţa lui de-acolo. Eliberat, era singur, într-un orăşel siberian, fără drept de publicare, soldat. Frecventează, în 1855, o familie amabilă, familia Isaveilor. Diplomat, îi scrie doamnei M.D. Isaeva: „inima femeii, compasiunea feminină, bunăvoinţa feminină, infinita bunătate (…), toate acestea le-am găsit la dv.” La scurt timp, soţul amabil al doamnei M.D. moare neaşteptat. M.D. rămâne singură, cu un băieţel de crescut. Destul de repede, Maria Dimitrievna avea să fie, după zbateri multiple ale fostului adept al cercului Petraşevski, soţia acestui om mereu lipsit de răbdare şi de bani. Iată cum descrie el situaţia: „Fireşte, dragostea ce i-o purtam( în vizitele lui de-acum un an…) era ascunsă şi nemărturisită. Că doar îl iubeam pe soţul ei, Aleksandr Ivanovici, ca pe un frate. Dar ea, cu mintea şi inima pe care le are, nu putea să nu-şi dea seama de dragostea ce i-o purtam.” Aşa se face că Feodor Mihailovici Dostoievski, la 35 de ani, la un an de la ieșirea din ocnă, va reuşi să se însoare cu Maria Dimitrovna, prima lui soţie, în vârstă de 28 de ani…
Citesc „La revedere acolo sus„, de Lemaitre, premiat cu Goncourt în 2013. Se poate face ușor film după el. Ceea ce-mi lasă un semn de întrebare. E bun și popular, balzacian, frescă, într-un stil fără de stil. E ceva să te naști francez!
Ismail Kadare a scris mult, multe romane, peste 30! Și totuși, zic eu, cel mai bun a fost și primul, aspru, structural metaforic: „Generalul armatei moarte”, tocmai din 1963. Un general italian, după sfârșitul celui De-al Doilea Război, este trimis în Albania, pe care armata italiană a invadat-o și ocupat-o în anul 1939, pentru a dezgropa oasele italienilor morți în luptele cu albanezii. O poveste simplă și profundă despre viață, iubire și moarte. ”- Asta e chiar războiul însuși, spuse generalul-locotenent. Oasele acestea sunt esența lui, ceea ce rămâne în urmă, ca sărurile alea care rămân pe fundul eprubetei în urma unei reacții chimice. Generalul zâmbi acru. Poezie, își zise și umplu paharele.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
