Să fii în faţa colii de hârtie (a caietului de format mare, în cazul meu) şi să cauţi nu doar povestea, cum tot se spune, cât tonul ei, pliurile care-o fac originală şi, în plus, acele motive, ingrediente, aduse de imaginaţie, care-i dau aripi să zboare singură.
Aş vrea să lămurim, cât se poate, un lucru – ce este un prozator. Mai ales acum când a scrie romane pare cea mai simplă îndeletnicire. Eu cred că, înainte de toate, prozatorul este un muncitor. Inspiraţia lui e bonusul adus de munca lui stăruitoare. Avem de-a face cu un angajat al unei instituţii fantomă, cu o conducere fantomă. Lucrezi singur, anonim, stăpân peste toate departamentele: eşti şi portar, şi şeful comercialului, şi şeful relaţiei cu clienţii. ce mai, ai pe mână o multinaţională de aer. Romancierul este birocratul propriei multinaţionale, care munceşte uneori peste 8 ore, în deplină singurătate şi neplătit. În contul viitorului. Acum, mai vrea cineva acest post?
Cărți, romane micuțe, drăgălașe pe piață: despre copilărie, despre prima dragoste, despre tensiunea mută a căsniciei, despre coloritul divin al naturii, despre animale de companie, despre voluntariate, despre virtuțile Birocrațiilor, despre cercul de prieteni… Asta-i rețeta. Și ăsta-i eșecul. Pentru autorii lor, de pildă, moartea nu există, fatalitatea vânării insului de către marele animal al istoriei nu există.
Diferenţa dintre „Muntele vrăjit” al lui Mann şi „Bunavestire” al lui Breban este, bineînțeles, mare în mai toate privinţele. Totuşi, finalul amândurora ne arată o tehnică asemănătoare de a „rezolva” personajul, Hans Castorp sau Grobei. Dar asta ar însemna că Breban s-ar putea să se fi inspirat din Thomas Mann în privinţa finalului. Iată. „Adio, Hans Castorp, brav copil răsfăţat al vieţii! Povestea ta s-a sfârşit. Am isprăvit cu povestitul ei; n-a fost nici amuzantă, nici plictisitoare, ci rămâne doar o povestire ermetică. Am povestit-o pentru ea însăşi, nu de dragul tău, căci ai fost un nătărău.” (Muntele vrăjit) „Salutare, Grobei!… Salutare… dacă n-ai fost în stare să te faci iubit, în viaţa ta scurtă şi caraghioasă, eu, aici, pe această ultimă pagină te îmbrăţişez”… (Bunavestire) Curios, nu? Aș spune că e mai mult decât curios.
Un Sancho Panza ultra-modern, cu picioare de humă, cu privire de humă, cu cap de humă, stăpâneşte Pământul. Cavalerul Rătăcitor se învârte singuratic prin locuri străine şi trufaşe, fără scutier şi fără întâlniri demne de ţinut minte. În vremea asta, Domnul Sancho adună şi socoteşte, roboteşte şi se-nmulţeşte, se strânge-n cete care, cu mii de braţe, zdrobesc balaurii hoinari, pribegi precum odinioară cavalerii.
Pare că subiectul unui roman este, mai mereu, trecutul. Pentru că poţi să-l apuci de unde vrei. Îl reamenajezi. Este material, definitivat, aşteaptă doar rama ta. În vreme ce prezentul îţi scapă printre degete, e greu de prins în schemele conceptelor şi chiar ale intuiţiilor. De aceea Butor ne-a captivat: persoana a 2-a singular, prezent.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
