Am fost întrebat de multe ori de ce-l calific pe Feodor Mihailovici Dostoievski drept profetic. De ce? Iată un fragmenţel din miniromanul scris pe la 1864, Însemnări din subterană, în care, ca şi Platon, ni se face cunoscută subterana din noi: „Deci ce îmblânzeşte în noi civilizaţia? Civilizaţia nu dezvoltă în om decât multilateralitatea simţurilor… şi nimic altceva. Şi prin dezvoltarea acestei multilateralităţi omul ar putea să evolueze până într-atât, încât să-şi găsească desfătarea în sânge.”
Pare că Dostoievski – el fiind tema mea azi -, (ca şi Nietzsche!), este anti-Rousseau, este împotriva „omului natural”, în Însemnări din subterană: iată cum pleacă autorul, modest, de la simpla durere de dinţi; cum găseşte el desfătare în această suferinţă (vezi ecourile din Cioran); cum gemetele lui, de om cultivat, în faţa durerii de dinţi, se metamorfozează: dacă în primele zile ele erau spontane, naturale, peste două-trei zile nu mai geme ca-n prima zi, ca un om natural, ca „un ţăran necioplit”, ci ca un om civilizat, geme voluptuos, geme teatral, dramatic, geme nu atât de durere, ci pentru a le-o plăti celor sănătoşi, pentru a-i sâcâi – o răzbunare voluptuoasă, perfidă. Ăsta-i omul civilizat. Încât, la final, ai toate datele pentru a te lămuri că nu este vorba de o critică a ideii „omului natural”; și că, destul de clar, în stilul marelui suferind, avem o ironie grasă la adresa „civilizaţiei”…
Iată ce citea în public un anume Matreas din Alexandria, acum 2400 de ani, „alături de problemele lui Aristoteles„, cum ne precizează Athenaios, grijuliu:
„De ce soarele apune, dar nu se îneacă?”
„De ce buretele bea mereu şi nu se umple?”
„De ce tetradahma se schimbă mereu şi nu se supără?”
Să fie sugestii pentru „analiştii” televiziunilor românești? Eu cred că da…
De ce este greu de scris un roman? Pentru că trebuie să creezi o lume omogenă, completă, armonică. Vei spune: te inspiri din viaţă, simplu! Nici gând. Aici e buba: viaţa pe care o trăieşti nu este atât de omogenă, de completă. Dimpotrivă, ea îţi apare ca un crâmpei pierdut într-un ansamblu greu de ghicit.. Ea îţi apare numai ca o sumă de goluri. Cum vei ajunge la plinătatea ei?… Nu te poţi inspira din viaţă, trebuie să creezi tu viaţa, dar una a unei totalităţi pe care n-o zăreşti în simpla trăire. Cu schiţa, cu povestirea – e altceva: mergi pe un segment, pe un fragment, pe care le epuizezi.. Pentru un romancier, a scrie povestiri este o treabă prea simplă şi lipsită oarecum de motivaţie (deşi, ştim, povestirea e o lume în mic, condensată; şi totuşi, romancierul visează la altceva…). E mai simplu, orice s-ar zice. Aşa că mai mult respect pentru romancieri, vă rog…
Au fost, zilele trecute, şi zile de ospăţ, nu? Ei bine, iată cum arată un ospăţ adevărat la perşi, după Herodotos: Perşii au obiceiul să cinstească ziua în care s-a născut fiecare mai mult decât celelalte. Atunci oamenii bogaţi pun pe masă un bou, un catâr, un cal şi o cămilă, coapte întregi în cuptoare, iar săracii, animale mici. Azi punem mai toţi pe masă animale mici. Sau părţi din acestea…
„Zgomotul lucrurilor în cădere”, de J. G. Vasquez. Bun. Dens, metalic. dar, pentru mine, obositor de analitic. O despicare în patru a banalității. Aș prefera, dacă tot vrei să redai tensiunea surdă a existenței, o proză eliptică, cu rupturi de sens în frazare, de genul lui Coetzee, de pildă, cu multă tăcere, cu mare Așteptare.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
