Public românesc, „mare”, „mic”… Publicul „mare” al spațiului public românesc actual este unul fascinat de cultura de consum, cu toate atributele ei: standardizare, prefabricare, comercializare. El se lasă subjugat de reclama comercială a proprietarilor-oligarhi (sistemul economic), sau de cea politică a „baronilor” puterii (sistemul aparatului de stat), aclamaţi necritic. Totul se vinde şi se cumpără: voturi, campanii de presă, imagine TV, funcţii – într-o multiplicitate lipsită de un temei justificator. Publicul „restrâns” este alcătuit, cum se știe, din tradiţionala forţă activă a vieţii publice: intelectualii. În mod surprinzător, deşi cu o oarecare distanţă prudentă, el a urmat direcţia asumată de publicul larg şi de societatea în ansamblul ei: până în anul 2000, el a desfăşurat o „acţiune comunicativă” orientată către consens; după 2000, s-a abandonat „acţiunii orientată către succes”, specifică sistemului: a „militat” pentru obţinerea de roluri în aparatul de stat şi/sau a urmărit atingerea unor avantaje economice prin semnarea unui pact cu oligarhii validaţi social, ca angajaţi ai trusturilor de presă. Rezultatul aceste „trădări” vulgare, dar necesare, ni se spune, a germinat apariţia unui final apoteotic al sferei publice româneşti moderne: interesul public (reprezentat prin oameni politici, dar şi prin personalităţi ale societăţii civile, care semnează liste de susţinere a diverşilor politicieni) a luat, insesizabil, forma unui simplu pretext pentru satisfacerea unor interese particulare, „prea umane”. Aşa că, privind agitaţia post-comunistă a publicului „restrâns” (mic), nu poți să nu ajungi la un diagnostic temeinic: sinecurismul a devenit un mod de viaţă printre membrii „intelighenţiei” româneşti contemporane: conducerea unor consilii de administraţie, institute, reviste finanțate de stat, uniuni de creaţie, de cercetare – de unde-şi triază clientela în scopuri utilitare şi conjuncturale. Intelectualul român, odinioară elitar cu adevărat şi independent, se află pe cale de dispariţie, iar din „cenuşa” lui prea-pământească se naşte învăţatul învingător, sofistul pur: cameleonic, instrumental, trăind în profit şi nu în adevăr.
Bine, cel puţin o dată s-a înşelat şi Dostoievski: „L.T. îmi place nespus, dar, după părerea mea, nu va scrie mult (la o adică, pot să mă şi înşel)” scrisoare către A. I. Maikov, 1856. E adevărat, contele Lev Nicolaevici Tolstoi avea atunci 28 de ani. Dar Feodor Mihailovici Dostoievski şi-a luat totuşi marja de eroare…
Scrii, dar pentru cine scrii? Pentru tine, zici. Nu, nu e prea exact. Că scrii în singurătate, foarte bine, e şi de dorit. Însă, ca să ne lămurim întrucâtva, să luăm un exemplu limpede, Friedrich Nietzsche. El scria prin locuri anonime, în camere insalubre, singur în totalitate. Era un marginal. Trăia şi scria ca un marginal. Alţii erau miturile filosofico-literare în vremea lui. Deci, s-ar putea spune că, într-adevăr, scria pentru sine. Şi totuşi, nu. Însă nu scria nici pentru contemporani, în mod strict. Era un „inactual”. Aceştia îl cunoşteau vag, ca pe un ciudat. Elita timpului însă simţea uriaşa lui originalitate, fără a o introduce în comunitatea lor istorică. Şi chiar fostul profesor din Basel declara, în opera lui, că nu scrie pentru lumea actuală, ci „pentru cei de peste o sută de ani”. Ce enormitate! te poţi îndoi. Şi totuşi, aşa a fost: el a scris pentru „copiii” lui: Foucault, Derrida, Heidegger, Deleuze, Fink, Safranski, Klossowski, Ricoeur ş.a. Iată, aceasta e comunitatea acestui singuratic. Opera lui este un dar făcut acestei comunităţi.
Aşa că n-avea nicio grijă: dacă scrii bine, vei inaugura o comunitate cu care rezonezi. „Cuvântul este comunitar pe măsura singularităţii sale„? Jean-Luc Nancy).
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
