Am recitit ieri după-amiaza, până seara, a nu știu câta oară, Străinul lui Camus. N-am avut nicio clipă senzația că-l mai citisem de câteva ori. Atenția mea a fost mereu în priză. Romanul îmi pare neatins de timp, în afara lui – ceva ce rar întâlnești. (Să privim la excepționalul Faulkner, în poveștile lui extinse, cum timpul îi modifică percepția cititorului). Un diamant. Limpezime. Nu găsesc un echivalent al geniului pur decât în întunecimea Procesului kafkian. Și, când mă gândesc la faptul că el a fost scris la 27 de ani, la începutul celui de-al Doilea Război, fiind apoi publicat la 29 de ani – nu pot decât să mă minunez, încă o dată, în fața forței de creație a acestui minunat scriitor. Cu toate că, la un moment dat, acum niște ani, am fost deranjat în atașamentul meu de „acuzele” care i s-au adus cu privire la caracterul demonstrativ-teoretic al romanului, am trecut peste asta. Și acum, recitindu-l, sunt încredințat că tezele filosofice ale autorului, strecurate în carte, sunt pentru mine invizibile, devin naturale, ca singurele borne pământești ale eroului: marea, soarele, Marie.
A proposito de teme obsesive, care n-au fost niciodată puse-n viaţă. În prima jumătate a secolului al XX-lea, în Columbia s-a promulgat legea pensiilor de război. Colonelul Nicolas Marquez, bunicul lui Garcia Marquez, îşi aştepta pensia, căci participase activ la multele războaie dintre conservatori şi liberali, el fiind liberal. Bunica Tranquilina Iguaran, soţia colonelului, în mare parte modelul Ursulei Iguaran din Un veac de singurătate, făcea socoteala că pensia lui Nicolasito trebuia că ajunge pentru toate. Au aşteptat amândoi pensia, prinsă-n lege, până la moarte. Bunica a murit târziu, oarbă, senilă, dementă, spre suta de ani, în casa fiicei ei, Santiaga, mama romancierului, care îngrijea de cei 15 copii ai familiei ei, iar tema pensiei a fost singura repetată de Tranquilina Iguaran, încât în scurtele ei momente de luciditate a spus: „Mor liniştită, fiindcă ştiu că voi veţi primi pensia lui Nicolasito„. Iată deci că se întâmplă şi la alte case. Iată că se poate: promulgi legea, şi ea nu se aplică. Columbia, România. Singura consolare a celui ce nu trăiește din literatură este să trăiască pentru literatură. Vârful rarisim – oricum, nu în România – este să le ai pe amândouă. Un Marquez, cred ș.a. Deși, a trăi din literatură te trimite către ideea de scriitor-standard, scriitor-de catedră, care se simt datori să dea pe piață, eventual anual, o carte scrisă rapid, sub presiunea numelui, a pieței. Cum o dai, nu e prea bine…
O posibilă referire la natura artei? Athenaios, sofistul, ne spune despre un jongleur, Matreas din Alexandria care mărturisea că îngrijeşte un animal ce se hrăneşte din propriul trup… Chiar aşa, un animal care se şi construieşte cu de la sine forţe, dar se şi devoră pe sine – arta.
Îți trebuie multă, multă credință în om pentru a reuși să faci un personaj pozitiv credibil. Cele negative îți ies parcă de la sine. Până și Cervantes, pentru a-l credibiliza pe Don Quijote, îl creionează pe realistul Sancho Panza. Acesta, deși vede cum sunt lucrurile în realitate, îl urmează și-i face voia Visătorului.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
