„..să zică în patrusprezece limbi, priviți acolo, unde vânturile sunt atât de blânde, încât rămân să doarmă sub paturi, acolo unde soarele strălucește atâta, încât floarea soarelui nu știe încotro să se întoarcă, da, acolo este satul lui Esteban.” Cine putea scrie o asemenea minunăție, alături de sute și mii altele? Cine-ar fi putut aduce în literatură un asemenea limbaj care-și forțeaza propriile limite? Numele lui nu putea fi altul decât GABRIEL GARCIA MARQUEZ! Mulțumim, Ilustrissime! Domnul fie cu tine!
Uite cum stau lucrurile și cum am pornit la scrierea finalizată grabnic a unui roman. Când a fost prins în Grădina Ghetsimani, Iisus a fost lăsat singur. Toți ucenicii lui au fugit. Numai că, pe drumul dinspre Ghetsimani spre Ierusalim, în urma Lui mergea un tânăr. Doar Marcu ne spune asta, fără a-i da numele tânărului. Plecând de-aici, am încercat să fac un portret acestui tânăr, din vremea noastră, care intră-n lume cu gândul de a o duce pe urmele Fiului. E un război. O reuși, n-o reuși… Despre asta vorbește, într-o poveste cu ramă românească, romanul meu Oglindă spartă, apărut recent la Editura Junimea, Iași, de unde poate fi și comandat .
Bine, mai mult pentru mine, din nou, o capodoperă, n-am nicio îndoială – Cain şi Abel moderni, un platonician și un aristotelian actuali: „Atunci Olof îi dăduse un pumn în burtă, exact acolo unde se instalase acum cancerul, şi strigase: Trebuie să-ţi respecţi mama, dacă nu, o să fie vai şi amar de tine! Iar bunătatea nu e nu ştiu ce amestec de unele şi de altele, bunătatea e bună în sine şi e bună prin efectele ei! Zi că nu-i aşa şi-ţi ard una cu ghidonul ăsta de bicicletă să te-nveţi minte! Şi într-adevăr ţinea în mână un ghidon de bicicletă, pe care-l agita în aer. Iar Hadar se dăduse câţiva paşi înapoi şi spusese: Nu există nimic care să fie pur şi fără amestec, totul e tulbure şi contaminat, dacă ar exista bunătatea pură, atunci ea ar fi imposibil de perceput, ar fi ca vidul de aer! Atunci Olof se năpustise asupra lui, înarmat cu ghidonul de bicicletă, era un bidon nichelat pe care încă se mai afla soneria. Mama a fost bună!strigase el. De la ea am primit şi noi bunătatea. Mama a fost pură şi fără pată! Iar bunătatea va învinge întotdeauna!” Miere de bondari, de suedezul Torgny Lindgren.
Citesc, din când în când, câteva pagini din Frații Karamazov, al lui FMD. Ultima lui carte, ultima capodoperă. Și mă gândesc la numărul foarte mare de pagini. Se știe că pe Dostoievski nu-l munceau gândurile astea. Totuși, azi, lucrurile s-au cam schimbat. S-ar putea să mă influențat, fără să-mi dau seama, tendința prozatorilor tineri care reduc mult dimensiunile unui volum de proză, pe ideea că prea multe vorbe par aruncate cu furca în cârca cititorului. Posibil. Dar nu e doar atât, dacă este. E și propria evoluție, o convingere devenită personală în practica scrisului. Să ne uităm la „Străinul” lui Camus. Azi, la întâmplare, aproape orice carte a unui Ian McEwan, să zicem „Coajă de nucă”. În jur de 200 de pagini în format mediu, nu înalt, nu mare. Așa că un cărțoi de genul unui Breban devine greu de citit. De ce? Prea multe cuvinte, prea mult ego. A! Cu condiția ca distanța dintre rânduri să nu fie mare, 1,5 sau chiar 2, că iarăși e greu de citit. Textul trebuie să fie compact, ca o țesătură bine făcută, bătută.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
