Sigur, Murakami, Roth, Pynchon, Coetzee ş.a.- romane unice, geniale, de multe ori, oricum, universuri prozastice originale… Dar, pentru mine, romancierul numărul unu al momentului este Ismail Kadare. Are o ironie difuză a formei, o vână tragică mitologizată mereu la pândă, ca un sunet grav în surdină, constant. Peste 20 de romane; peste zece cred c-au fost traduse la noi… Ar trebui tradus tot. Iar Nobelul mi se pare obligatoriu. Are Operă. Dar nu va avea Nobelul, că n-a fost dizident în Albania comunistă.
În istoria noastră culturală au cam fost ocolite tragediile, ca specie literară. În schimb, comediile au fost pe sufletul românesc. Să râdem, să ocolim lucrurile grave, să ne facem viața mai ușoară – astea ne-au fost idealurile? Tot cam așa am rămas, cel puțin la prima vedere, când intri într-o librărie, și la nivelul romanelor gustate de români și de multe edituri: se publică și se preferă glumițele care fac cu ochiul cititorului mediu. Totuși, au rămas câteva drame.
Nu poți avea mai multe stiluri, pentru că nu ești decât unul. Iar stilul este, sigur, imaginea ta lăuntrică, a pliurilor cele mai subtile și necunoscute celorlalți ale străfundurilor minții și sufletului. Îți poți schimba stilul? Poți folosi mai multe? Da. Însă cele mai multe – în afară de unul – sunt pur și simplu fabricate, „cumpărate”, Și astfel stilul devine manieră. Asta se vede în asemănarea până la identitate a multor cărți contemporane, interșanjabile, mai ales românești…
E adevărat că, recitind a treia oară Un veac de singurătate, am avut pornirea imaginativă de a tăia cam vreo sută de pagini din el, cele din a doua jumătate, cu Aureliano cel Trist, Aureliano Secară, Amaranta, Meme, Rebeca, Amaranta Ursula etc, fiind ele mult prea mărunte şi poate greu memorabile. De asemenea, e adevărat că trebuie să umpli cei o sută de ani cu materie, cu personaje, că nu poţi să le faci pe toate ca pe Ursula, singurul axis mundi al lumii macondiene.
Klossowski vorbea despre lupta dintre luciditate și obscuritate ca fiind esențială pentru „filosoful-dinamită”, Friedrich Nietzsche, în raport cu maxima luciditate codată a gânditorilor tradiționali. Cred că această marcă se poate extinde și asupra literaturii, cu accent pe ideea de obscuritate. Să ne gândim la Kafka, de pildă, unde imaginația este autonomă față de orice referențial explicit sau nu. Într-o oarecare opoziție cu această idee, să ne gândim la romanele lui Albert Camus, care – am acceptat cu durere demonstrația lui Susan Sontag – comunică o splendidă frumusețe morală, o limpezime de cristal.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
