În ultima vreme, am făcut adevărate „băi de relaxare” în romanele secolului XX. Din Europa, am „suportat” murmurul continuu din Thomas Mann, am revăzut câteva romane scurte marca Ismail Kadare, am trecut prin Hesse, Canetti, Camus. Mari scriitori, mari romane – majoritatea situate în prima jumătate a secolului. Kafka nu se pune: el e de peste tot, ba poate chiar mai mult latinoamerican, cum îşi zicea Gabo. Dar inima mi-a tresărit a bucurie recitind o parte dintre latinoamericani: Llosa, Marquez, Sabato, Carpentier, Roa Bastos, Cortazar, Asturias. Ei au reabilitat romanul în chiar plină epocă a noului roman francez – de unde, abili, au preluat natural tehnici pe care le-au şi folosit în cărţile lor -, lămurind prin fapte ideea simplă că nu există un axis mundi prestabilit al geniului literar, că nu doar Parisul, ca simbol, dă capodopere, ci mai curând sate şi orăşele sărăcuţe peruane, columbiene, argentiniene, şi câte, şi câte… Un sentiment tonifiant. Literatura bună n-are frontiere. Deşi limba lor este una larg răspândită, e adevărat.
Se știe că o bună definire a romanului o găsim la Eminescu, la debutul prozei „Geniu pustiu”: „El (romanul, n.m.) e metafora vieței. Priviți reversul aurit a unei monede calpe, ascultați cântecul absurd a unei zile care n-a avut pretențiunea de-aface mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, estrageți din aste poezia ce poate esista în ele și iată romanul.” Aceste rânduri atât de deștepte m-au uimit mult. Pentru că ele trimit către scena V, act V din „Macbeth”: „Viața e o poveste spusă de un nebun și plină de zgomot și furie.” – metaforă care, cum am mai spus pe-aici, l-a inspirat pe Faulkner în scrierea romanului „Zgomotul și furia”. Ce legături! Ce transferuri! Ce mișcări de idei în lumea liberă a artei!
Mario Vargas Llosa și una din capodoperele lui. „Casa Verde”, roman scris în tinereţea lui săracă şi aventurieră din Paris. Pentru mine, citit în tinereţea mea, romanul a fost un şoc stilistic, tematic, memorabil. Nume ca fabuloasa Bonifacia (Pădureanca), Barosanii, Neînvinşii, Lituma (Sergentul îndrăgostit), Chunga (bordelul din casa verde era al ei), Părintele Garcia, Don Anselmo, Mangacheria – rămân în memoria mea afectivă pentru totdeauna. Acolo am citit cea mai frumoasă urare a unui băutor: – Să bem pentru viaţa care se duce, băieţi! Dar mai presus de toate este stilul: simfonic, cu treceri uşoare de la un plan la altul, de la un timp la altul, cu întrepătrunderi de replici rostite de personaje aflate în contexte diferite, încât trebuia să fii foarte atent la lectură. Şi erai, nu pentru a reţine, ci pentru că erai fascinat de text. Voi da o mostră din această fluiditate – nu cea mai radicală, ci una importantă pentru două personaje -, în care Lituma (Sergentul), cel care va sfârşi prin a fi întreţinut de Pădureancă ( fata fugită de la maici şi ajunsă vedeta bordelului Chungăi), o întâlneşte pe Bonifacia.
„- Vino, Bonifacia, spuse Lalita. Să ţi-l prezint pe domnul sergent.
Lalita îl luă pe sergent de braţ, îl duse până la uşă şi, după câteva
clipe, se ivi conturul unei femei în prag. Sergentul rămase cu mâna întinsă, buimăcit de două scântei nemişcate, până ce o formă mică şi întunecată taie penumbra, nişte degete le atinseră pe ale sale, îmi pare bine, şi fugiră, încântat, domnişoară. Lalita zâmbea.”
Nu mai insist asupra faptului că atunci am scris o povestire mai lunguţă intitulată „Ce părere aveţi, domnule Llosa?”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
