Alte timpuri (anii 1870-1880), aceleași stări, fapte, trăiri dintotdeauna: „…în timp ce unii scriitori lipsiți de grija zilei de mâine știau prea bine că operele lor vor fi solicitate de mai multe publicații în același timp, iar ei vor primii onorarii maxime (500 ruble pentru coala de autor, așa cum primeau Tolstoi și Turgheniev), Dostoievski cel frământat de grija zilei de mâine trebuia să-și ofere el operele diverselor publicații, și, astfel, având în vedere că cel ce oferă se află totdeauna în pierdere, onorariile pe care le primea erau mult inferioare celor încasate de alți scriitori.” (Anna Grigorievna DOSTOIEVSKAIA )
Să fie vorba şi despre lumea noastră de azi? „… câte lucruri remarcabile nu s-ar putea spune despre această Kakanie, astăzi dispărută!…Era, potrivit constituţiei sale, un stat liberal, dar era condus în manieră clericală. Era condus în chip clerical, dar viaţa se afla sub semnul liberalismului.” (R. Musil, Omul fără însuşiri).
Și din nou o ciozvârtă din „frumoasa” istorie omenească: judecarea lui Spinoza, în 27 iulie 1656. „Din porunca îngerilor și din ordinul celor sfinți, cu îngăduința lui Dumnezeu, binecuvântat fie El, și cu îngăduința întregii sfinte adunări, și în fața acestor suluri sfinte cu cele 613 de precepte înscrise în ele, îl excomunicăm, expulzăm, blestemăm și osândim pe Baruch Spinoza. Blestemat fie Baruch Spinoza ziua, precum și noaptea; blestemat fie el atunci când e culcat, și blestemat când se ridică.” ( Rabinul Aboab, judecătorul).
Să scrii fără să publici – iată adevărata probă, ideală, a scriitorului. Cred că 0,1% dintre scriitori fac asta. Mă tem că ei sunt adevăraţii. Să ne gândim doar la Kafka. În rest, comercializare, marketing, goana după imagine. Arta se stinge-n comerţ, în aparență – marfă.
Scriitori căzuți în istorie, printre mărfuri. Cu cât vrei să fii mai vizibil, cu atât ești mai vândut, cu atât ești mai îndepărtat de puritatea iniţială a artei tale.
Este limpede, cred eu, că literatura are o funcție „mistică”: coboară limbajul spre tăcerea lucrurilor pe care le arată, fatalmente, printr-un limbaj care astfel se autoanihilează ca vehicul tranzitiv; limbajul artistului se luptă dramatic cu tiparul lui anterior, materializat în timp, socializat. (Barthes a lămurit asta de mult timp). El se refuză ca literă, ca vehicul util social, ca morală și ca politică. Arta nu spune nimic bun sau rău despre lume, ea doar o arată, o indică printr-un limbaj care-și conservă pentru sine putința de a spune. Și atunci, de exemplu, cum să contești Baltagul lui Sadoveanu în numele unor teze ideologice, pur și simplu? Ca și cum lumea, sensul lucrurilor – către care năzuiește limbajul artistic – n-ar fi dure, n-ar fi așa cum sunt, indiferente la dorințele și plăcerile noastre comode!
Dacă vorbele textului tău nu vin și din corpul tău care se pregătește să moară, ele rămân scorțoase, palide, plate – simple lozinci ale unei scriituri „profesionalizate”, care sunt pradă uitării, așa cum se uită orice articol din ziarul de ieri…
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
