Tehnica lui Thomas Mann de a amâna, ascuns în muntele vrăjit, o acţiune, o rezolvare, ivirea unui adevăr care să pună punct întrebărilor. Dar el nu uită niciodată despre ce ne vorbeşte: despre trupul dătător de febra iubirii dintre Hans Castorp şi Clavdia, până la descompunere şi moarte. Pentru a ne intra asta-n cap, protagonistul studiază tomuri ştiinţifice de-acum un secol. Despre viaţă, trup, timp. Naratorul se întreabă, în numele lui Castorp, ce este viaţa. Şi urmează pagini docte, urmare a studiului autorului: nimeni nu ştia ce este viaţa, nimeni nu cunoştea punctul de origine de unde ţâşnea, de unde scăpăra. Şi totuşi, multe pagini urmează cu fel şi fel de ipoteze ştiinţifice. Dar ideea care le ordonează e că: viaţa este o febră a materiei ce însoţea procesul descompunerii; din perspectiva acestei idei-filtru, se trece, în efortul de înţelegere a vieţii, prin neliniştea spermatozoidului care, îndrăzneţ, izbeşte membrana ovulului etc, pentru ca multe pagini după, înţesate cu date despre corp, despre piele, de pildă, la finele subcapitolului, să se ajungă unde voia autorul: „Vedea chipul vieţii, membrele ei sănătoase, frumuseţea ei întrupată în carnaţie.” De aici până la simţirea, ca aievea, pe buze, a sărutului umed nu mai e decât un pas… Sunt mulţi care, azi, folosesc datele ştiinţelor, ale neuroştiinţelor, în romane. Problema e ca aceste date, hipertrofiate, să nu devină alveole în sine, independente faţă de corpul şi ideea romanului, cum spuneam şi-am încercat să arăt că nu se întâmplă la marele romancier german.
Şi iată cum (într-un ultim text, poate, despre marele roman Muntele vrăjit) Thomas Mann, cu teribila lui ştiinţă a construcţiei, face trecerea de la vraja ce suspenda sanatoriul şi muntele Davos de lumea reală, la semnele unor realităţi brutale, adevărate, sub forma Primului Război Mondial ce se desfăşura deja „jos”. „Dar oare ce se petrecea? Ce anume plutea prin aer? O înclinaţie către ceartă. O irascibilitate colectivă. O nerăbdare fără nume! O pornire generală către discuţii violente şi înveninate, către explozii de furie şi chiar spre scandaluri. Zilnic izbucneau altercaţii îndârjite… (…) Ochii scânteiau de mânie, gurile se strâmbau, desfigurate de patimă. Erau invidiaţi tocmai aceia care se găseau în plină dezlănţuire…” Dar parcă, de-atunci, din 1916-1920, nu s-a ieşit nici azi din această stare belicoasă. Ba, dimpotrivă.
Ideea că momentul debutului literar este unul care dezvăluie, pentru cine poate să vadă, viitorul drum al autorului, calităţile şi defectele lui. Asta dacă ai un critic literar de factura lui Laurenţiu Ulici, care a întâmpinat, mulţi ani, debuturile literare. M-am uitat recent pe Prima Verba, celebrele lui volume de întâmpinare. Acolo unde a avut mari rezerve, le-a comunicat cu sinceritate şi fără răutate, iar ele, din păcate pentru autorii respectivi, au fost confirmate de timp. Iată unele formulări ale lui Ulici: „Tendinţa fundamentală spre grandilocvenţă favorizează logoreea…” – despre un poet care a rămas la fel, spre cinstea lui, vorbesc serios; „Emfatic”, „Înecat în redundanţă„- tot un poet, dar cu mari ambiţii viitoare; „Sumedenie de nimicuri”, „Vidul semantic şi insignifianţa stilistică” – tot un poet, asumat, în viitor, ca onorabil, foarte onorabil. Nu neg: poetul, prozatorul, în timp, se pot re-forma, re-inventa. Dar între anumite limite. Fundamental, vâna lui literară apare cu claritate încă de atunci unui critic literar de vocaţie, adică şi inteligent (critic), şi onest în verdicte. O minimă lecţie. Dar, pentru a fi absolut corect redau aici două judecăţi despre debutul meu: 1. „situaţiile epice îşi dezvălui o semnificaţie suplimentară, de regulă în alt registru decât cel al semnificaţiei imediate, şi asta numai graţie modului ingenios de a relata al autorului”; şi 2, „o posibilă critică, totuşi, singura: „Boare de Waterloo face dovada abilităţii narative a lui Nicolae Stan, o abilitate însă care, cel puţin în textele de aici, îmi pare că e prea mult furată de ea însăşi…”, anul 1985, România literară. Şi ultima precizare, cu totul necesară, în opinia mea: nu-l cunoşteam personal, atunci, pe Laurenţiu Ulici.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
