Continuând incursiunea mea în universul prozastic thomasmannian, reţin că una din plăcerile mele în re-lecturarea romanului „Doctor Faustus” a fost relaţia dintre erou, Adrian Leverkuhn, compozitor genial, şi modelul său istoric: Friedrich Nietzsche. Doar că, surprinzător, în „Cum am scris Doctor Faustus„, Thomas Mann se contrazice. Mai întâi, recunoaşte că în carte e „mult Nietzsche”, şi mai mult, că tragedia lui Leverkuhn se împleteşte cu cea a lui Nietzsche. Pentru ca, peste vreo 20 de pagini, Leonhard Frank să-l întrebe dacă a avut un model pentru erou, iar el să nege: că a inventat din nimic. Dar să revin: pe Wagner, Mann îl vede cum şi era acesta: „amestecul autoritar în toate şi peste tot”, „incalificabila lipsă de modestie ce-l anticipează pe Hitler”- iar Nietzsche, cum şi eu sunt convins şi am dezvoltat în cartea mea Nietzsche, ermitul vesel, era „călcat pe nervi” de o aşa personalitate.
S-a spus, nu fără temei, că ar fi continuatorul lui Faulkner. Iată-l cum începe, frust şi poetic, totodată, „Meridianul sângelui” – Cormac McCarthy: „El e copilul. E palid şi slab, poartă o cămaşă de pânză subţire şi zdrenţuită. Scormoneşte focul în micul spălător de lângă bucătărie. Afară se întind câmpuri negre răscolite, cu petice de zăpadă, şi după ele păduri şi mai negre unde încă vieţuiesc câţiva lupi.”
Dialogul dintre Hans Castorp şi Clavdia Chauchat, purtat în franceză, ascunşi adică într-o limbă care-i singularizează, despre iubire (ca „boală”), trup şi moarte, este de un inefabil unic. Iată o micuţă traducere din entuziasmul lui Castorp în faţa Clavdiei: „Trupul, iubirea, moartea, acestea trei nu fac decât una. Căci trupul e boală şi voluptate, şi el e acela care iscă moartea, da, amândouă sunt carnale, şi trupul, şi iubirea, iată teroarea şi marea lor vrajă. (…) Oh, fermecătoare frumuseţe organică ce nu se compune nici din pictură de ulei, nici din piatră, ci din materie vie şi coruptibilă, plină de taina arzătoare a vieţii şi a putreziciunii.” Marca inconfundabilă a fineţii naratoriale şi ideatice a lui Thomas Mann.
Cum am mai scris, timpul celor „mari” în literatură a apus. Nu vom mai avea un Thomas Mann, un Faulkner, de un Proust nu mai discutăm. Un posibil Kafka ar fi eliminat imediat. „Spiritul timpului” care vine, poate tocmai a şi venit, este unul al luminoşilor, al adepţilor grupului, al „membrilor” (sau al „vecinilor”, cum spunea Nietzsche, şi bine spunea), al glumeţilor (pur şi simplu poţi face cărţi cu glume, continuu, vei fi validat, eşti de comitet), al afirmativilor. Niciun sociopat nu va mai fi recunoscut ca mare scriitor, ca scriitor. Niciun însingurat de lume şi chiar de sine nu va mai fi băgat în seamă ( ce Hesse, ce McCarthy, ce Celine, ce…). Vor fi câţiva Iluminaţi pe care-i va alege breasla, printre cei mai luminoşi, mai dintre „noi” şi cu „noi” – ei vor face referatul de respingere, ei vor alcătui listele, ei vor da crudul verdict. Frumoase vremuri vor veni. Căci ele se întrevăd de-acum, dacă ai infraroşu în privire.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
