Oare cum e mai bine să fie scris un roman: în spiritul timpului sau contra lui? Întrebarea şi-a pus-o, între alţii, Milan Kundera. Răspunsul lui a fost pe linia Inactualului nietzschean: un roman bun se scrie împotriva spiritului timpului. Argumentarea lui era următoarea. Romanul este o specie epică a continuităţii istorice. El se înscrie într-un lanţ istoric, în continuarea unei tradiţii. Or, spunea el, spiritul timpului nostru este Stricta Actualitate. Momentul, clipa fără legături cu orice altceva. Triumful clipei echivalează cu ruptura faţă de istorie. Aşa că trebuie să fim contra acestui timp reducţionist. Este, aici, un dram de adevăr. Dar Kundera vorbeşte doar de timpul nostru. După mine, o faţetă importantă a acestuia se află în nihilism, în cinismul cotidian. Sub acest aspect, Michel Houellebecq a scris, până la romanul Anihilare, în pro-spiritul epocii. Tonul lui, tema, subiectul, toate transmit un cinism care l-a singularizat. Vă place acest romancier? Dacă da, atunci doriţi să citiţi ceva scris în spiritul timpului. Ultimul lui roman, Anihilare, părăseşte, zic eu, marca lipită de fruntea lui M. H. Şi cade în Acceptare, în stoicism… Dar ce facem cu „Ulise” al lui Joyce? Şi el sondează nimicul clipei desacralizate, contemporane. Nu-l prea poţi nega, este o capodoperă greu de contestat. Aşa că soluţiei propuse de Kundera i se pot aduce multe contraargumente.
Când se citeşte un roman – ca şi poeme, teatru, eseuri, dar mai ales un roman – simţi nevoia să dai pagină după pagină, captat de ce-ţi propune autorul, dar eu spun că, în acele momente, cartea aparţine cititorului. În cititor există dorinţa pasională de a consuma paginile, una după alta. De fapt, poate că se consumă dorinţa manifestată în pagina respectivă, peste care vine o alta, a altei pagini, unde se consumă o altă dorinţă. Există deci în lectura romanului ceva apropiat de natura erosului: cititorul este îndrăgostit de literatură, respectiv de romanul pe care-l ţine în mână. Mereu, dorinţa ia o altă formă, de la pagină la pagină. Asta înseamnă că nimic nu se repetă, că totul e nou, dorinţa e nouă, ce spune pagina e nou. Nimic, în romanul care este citit, nu se repetă. Pentru că se repetă doar tot ce plictiseşte.
Tocmai am scris şi publicat o carte, un roman autoficţional, Noduri pe frânghie, la care mi-am pus problema dacă interesează pe cineva aventuri atât de personale. Am continuat, am terminat de scris mânat de convingerea că exotismul, caracterul foarte personal al scrierii sunt tocmai temeiuri pentru un interes general. Şi invers, cu cât romanul narează banalităţi de zi cu zi, întâlnite oriunde, la oricine, interesul nu poate fi decât local, mic, parţial. Este aici o lege nescrisă a literaturii, a artei în general..
Citesc o carte românească de istorie, „Revolverul Arhanghelului. Mişcarea legionară şi mistica asasinatului politic„, Humanitas, 2023. Autor, Cristian Manolachi, absolvent şi doctor al UBB, tânăr, 35 de ani. Volumul, scris pe un ton neutru, fără înclinaţia către mitologie, către ideologizare, (cum a mai fost o lucrare, tot la Humanitas, greu, aproape imposibil de citit, a unei doamne ce mitologiza în fiecare pagină), doldora de fapte, de date istorice şi naraţiuni documentate credibil, de citate din documentele vremii. Se citeşte ca un roman. Doar că aici se redă adevărul istoric fără timiditate şi fără ostentaţie. Bine aşa.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
