În „10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie” (oare nu era mai bine „10 minute și 38 de secunde”?), romanul lui Elif Shafak, se narează viața protagonistei, Leila, în cele 10 minute și 38 de secunde cât spune știința că funcționează creierul după ce inima încetează să bată. Romanul a apărut în 2019. În 2017, în romanul meu, „Agonia lui Constantin”, am folosit oarecum același procedeu: protagonistul Constantin Constantinescu, pe patul agoniei, câteva ore-zile, în urma unui accident, își analizează viața scurtă – 28 de ani – și frumoasă, sfârșind prin a ne transmite convingerea lui că viața însăși este o agonie către o altă presupusă viață. Dar mai bine să le citiți. Pe amândouă.
Totuși, o observație de început. Elif Shafak, „10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie” (ah, ce mă zgârie la urechi precizarea din titlu „în lumea asta stranie”, e ca și cum „Procesul” s-ar numi „Procesul în lumea asta stranie”). În fine, motivul care declanșează nararea este bun, chiar ingenios în sine. Dar sunt câteva explicitări și anticipări explicate, adevărate demonstrații formale la final de subcapitol, care diluează din forța textuală și macină misterul romanului. Exemplu: „Cercul, o formă de închisoare pentru un bătrân Yazidi, însă un simbol al libertății pentru un tânăr model american, a devenit astfel o amintire tristă pentru o fată dintr-un orășel oriental.” Dar, când se formează mitul, așa rămâne mult timp.
Viață și literatură. Simplu. Să zicem că treci printr-un eveniment tragic, de ordin personal. Te simți ca smuls cu violență din rădăcinile tale omenești. Evenimentul trece, dar în urma lui rămân tristețea, răvășirea. Atunci vei gândi ce n-ai mai gândit niciodată: gândești simplu și clar că tot ce există este supus pieirii – și astfel te vei resemna, te vei liniști. Însă tocmai atunci se petrece minunea: pui mâna pe stilou și, începând povestea, scrii cu limpezime și eliberat de orice temeri: „Tot ce există este supus pieirii. Așa s-a întâmplat, în ziua de…” Și vei continua, ca prins de un șuvoi de energie pe care n-o bănuiai și care te duce cu ea. Vei umple caiete, vei toci laptopul, te vei însănătoși treptat. De-acum, ești la alt nivel: ai salvat clipa făcând literatură. O depășești și o păstrezi, în același timp, într-o țesătură textuală de clipe. Ai tras clapă Uitării, un moment.
Una e să-ţi arăţi solidaritatea cu întreaga lume vie în artă, alta e în politică. În artă, alegerea oricărei teme este justificată, câtă vreme ceea ce contează sunt mijloacele artistice cu care o susţii. E de ajuns să amintesc romanul Olgăi Tokarczuk, „Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor„. Acolo se comit mai multe crime în numele temei amintite, însă talentul autoarei, genialitatea ei combinatorică la nivelul sensibilităţii, absolvă violenţa crimelor în baza sentimentului transmis de preţuire a oricărei vieţi. În politică, însă, nu poţi merge pe acest drum. Acolo eşti constrâns de convenţia obiectivistă a preeminenţei intereselor celor care votează, oamenii, alegătorii, astfel că acţiunile tale, ca politician, urmează aceste interese. Faci autostrada, deşi trebuie să muţi, poate chiar să distrugi, cuiburile unor lilieci rari, să zicem. Deci, dacă eşti politician, nu poţi judeca întru totul ca un artist. Şi invers.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
