Cum, scriind literatură, pare că ești luat de mână, de la un moment încolo, și ești condus în locuri și-n timpuri la care te gândeai doar vag, dacă te gândeai; cum, scriind, accepți tot ce-ți spune Învățătorul ce te conduce și scrii ca la dictare, fericit, liber, fără să simți chiar ore care se scurg parcă pe lângă tine, pe sub atenția ta, și pe care le descoperi ulterior, uimit: „cum, deja ora 18,00!!”
Și, în fine, undeva, pitită, amintirea luptei tale inițiale, de a nu fi subjugat, de a nu fi îndrumat, călăuzit, fapt pentru care în primele 15 minute, poate chiar o jumătate de oră de la faptul scrierii, scrisul tău este greoi, lipsit de armonie, de parcă-ai vrea să fugi, să evadezi.
Uneori, romancierii se coc mai târziu. Cazul emblematic este marele Umberto Eco. La 46 de ani, după ce s-a afirmat ca filosof, o editură este în căutarea unor nonromancieri care să scrie câte o proză scurtă polițistă. Eco spune că el ar scrie un roman polițist de vreo 500 de pagini, cu acțiunea într-o mănăstire. Este refuzat. E prea excentric, ce-i asta… Ajuns acasă, își ia în serios ideea, începe documentarea și scrie romanul Numele trandafirului, pornind de la imaginea unui călugăr otrăvit în timp ce răsfoia paginile unei cărți vechi. Așa că, peste doi ani, în 1980, la cei 48 de ani ai săi, Eco publică romanul promis. Și devine un colosal romancier, subminat însă, pentru lumea artiștilor, de condiția lui primă de semiotician. Niciodată nu știi de unde sare iepurele (bine, iepurele trebuie să fi germinat ceva timp în căpșorul necunoscut al insului în cauză…).
Azi, se scrie o proză a uitării. Lipsa memorabilului. E programatică. Totul vine din absența fundamentului, a valorilor tari (Dumnezeu a murit). Ca urmare, focalizarea e pe scenarii mici, pe ceea ce este la îndemână, pe ceea ce trece-n uitare. De aici, năvala prozei de tip „ego”, vecină cu o carte de amintiri.
Așa că în lipsa unui scenariu de ținut minte, accentul cade pe densitatea materială a textului, pe arătarea firescului, a imediateții, a stilului. Fatal, romanul va avea mici dimensiuni. O singură suflare, dată-n prezent, îndreptată spre magma uitării, e foarte scurtă…
Îți trebuie multă, multă credință în om pentru a reuși să faci un personaj pozitiv credibil. Cele negative îți ies parcă de la sine. Până și Cervantes, pentru a-l credibiliza pe Don Quijote, îl creionează pe realistul Sancho Panza care pare negativ. Acesta, deși vede cum sunt lucrurile în realitate, îl urmează și-i face voia Visătorului.
Să te apleci asupra unor foi albe, când lumea, afară, se zbate, petrece, parvine, și să scrii pe ele povești cu inși necunoscuți, țâșniți din adâncurile tale neștiute, iar asta s-o faci luni, ani de-a rândul, fără să primești vreun leu de undeva, apoi să revii pe text, să modifici, să adaugi, să ștergi, pentru ca, într-un final târziu, să ții în mână sutele de pagini despre care ai sentimentul că e ceva bun și pe care, dacă ai noroc, le duci la o editură care te publică cu chiu cu vai, te-aruncă pe piață, unde zaci luni și ani, pentru că românii au altă treabă, nu se omoară cu cetitul cărților, cu toate îndemnurile – ați văzut vreo boală mai gravă ca asta?
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
