Te faci scriitor, urmând cursuri anume, de scriere creativă, sau te naşti scriitor, experimentând pe cont propriu efortul de descifrare a lumii prin oglindirea ei? (Gaston Bachelard: „Oglindită, lumea e de două ori mai frumoasă”).
Nu credeam vreodată că-mi voi pune o asemenea întrebare. Şi totuşi, azi se pune problema „învăţării” de a fi artist; cumva, deşi în cu totul alt registru, mereu reluata temă platoniciană, din Protagoras: virtutea se învaţă sau nu?
Mă întorc, pentru a afla un răspuns, la „profesorul” meu, singuraticul Fr. Nietzsche. Iată ce spune el, în Ecce homo, despre INSPIRAȚIE: „Nu auzi, nu cauţi, iei, nu întrebi cine anume îţi dă: ca un fulger luminează un gând, cu necesitate, cu o formă conturată fără nicio ezitare – eu nu am avut niciodată alegerea. Un extaz a cărui tensiune uriaşă se descarcă până la urmă într-un torent de lacrimi, în care pasul devine năvalnic, pentru a se potoli de îndată; o senzaţie definită de a-ţi ieşi din piele cu conştiinţa cât se poate de limpede a nenumăraţi fiori şi tresăriri care-ţi străbat tot trupul din creştet până-n tălpi; o profunzime a fericirii…”
M-am liniştit şi m-am lămurit: nu poți să-nveți inspirația. „Străinul” şi „Tunelul”, două capodopere – mai ales prima, dar asta-i ceva subiectiv – scrise în acelaşi deceniu, 1942, respective 1948, cam cu aceeaşi temă, cu un incipit la fel de brutal… „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.” (Străinul). „E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorât-o pe Maria Iribarne.” (Tunelul). Ce scriitori limpezi, cândva!
Ziua Scriitorului… Nu știu ce spirit ironic s-a putut gândi la o așa profesie de nișă. Și, se spune, atât de confuză în înțelesurile ei. Pentru mine, scriitor ești când dai naștere unei lumi pe care n-ai trăit-o în viața civilă, decât, posibil, în mici secvențe neimportante în operă. O lume nouă, proaspătă, care-ți modelează chiar viața ta privată, biografia ta, și care-și este propriul fundament. Istoria reală poate pătrunde prin mici falii în miezul încins al acestei lumi netrăite. Dar atât. Cu cât mai multă istorie reală, luată ca atare, cu atât mai puțină literatură.
Un scriitor are cea mai mare emoţie nu atât timp cât scrie – deşi nu se pot uita fericirile prin care trece -, cât atunci când termină de scris romanul, mai ales. Pentru că e greu să te desparţi de „copiii” tăi, să-i laşi liberi în lume, să aibă viaţă proprie, ca şi cum nu te-ar mai recunoaşte, căci nu mai au nevoie de tine. Sau ca și cum i-ai abandona.
Romancierul, la finalul unui roman, redevine ceea ce este cu adevărat: un om în singurătate.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
