Concursurile şi premiile literare. Cele mai mari comedii ale mediului literar românesc. Privite de departe, ele-mi dau un sentiment de veselie, o stare tonică. Ca şi cum aş merge la teatru şi m-aş delecta cu talentul unor mari actori şi regizori. Ca şi cum aş asista la împărţirea de eternităţi (locale). Şi asta (această stare), ar trebui să fie primită cu încredere, fără resentiment, pentru că eu însumi am participat, cândva, demult, de câteva ori, ca premiat, dar şi ca membru al juriului, la astfel de distribuiri de mici eternităţi.
Pericolul scriitorului contemporan de succes: să derapeze către zona de sensibilitate slabă, vulgară estetic, populistă, romanţioasă, patetică. Ceea ce se şi întâmplă.
Aveam puţin peste 20 de ani când, citind cu uimire „Absalom, Absalom!”, într-o vară toridă, mă chinuiam să descifrez, în totală admiraţie şi uluială, cine narează în paginile pe care le citeam cu sufletul la gură: Rosa Coldfield, Quentin Compson, tatăl lui Quentin, colonelul Compson, în fine, Shrevlin McCannon? Dădeam paginile în spate, să înţeleg ceva… Tabelul cronologic de la final mă ajuta cumva, dar nu foarte mult. În sfârşit, am înţeles atunci pe viu că e posibil ca „acţiunea” romanului să fie abia schiţată, fragilă, dar, datorită limbajului general al romanului, datorită ingeniozităţii stilului, să-l citeşti fără a-l lăsa din mână. Acest roman mi-a schimbat complet „ideile” abia înmugurite despre estetica romanului cu epic straşnic, cu întâmplări înşirate cronologic şi descrise în general obiectiv.
Aşadar, omul – Sutpen, Sutpen, Thomas Sutpen, „demonul” – venea dintr-o copilărie petrecută în munţi, într-o Arcadie în care se întronase, la propriu, starea naturală rousseauistă: „Pentru că acolo unde trăise el, pământul aparţinea tuturor şi nimănui, în aşa fel încât omul care şi-ar fi dat osteneala să împrejmuiască o bucată din acest pământ şi să spună „Ăsta-i al meu” ar fi fost nebun de legat; cât despre obiecte şi lucruri nimeni n-avea mai mult decât tine…” Nimeni nu-şi imaginase, acolo, că există şi „starea de război”: „Aşa că nici măcar nu ştia că exista un pământ astfel împărţit şi statornicit (…) unde câţiva oameni anumiţi nu numai că aveau putere de viaţă şi de moarte şi de troc şi de vânzare asupra altora, ci aveau la dispoziţie fiinţe umane care să le îndeplinească muncile personale, repetate mereu, la nesfârşit, cum ar fi de pildă să le toarne acel whiskey din carafă şi să pună paharul în mâna cuiva sau să-i scoată cizmele din picioare ca să se poată duce la culcare…” Aşa că, prin voinţă oarbă, curaj şi cruzime (înrădăcinate într-un soi de ciudată inocenţă) a poposit în lumea nouă, pe care, un timp, a supus-o şi în care a murit ucis cu coasa. Omul este unic, memorabil ca personaj, voinţă pură: Sutpen, Sutpen, Sutpen. Thomas Sutpen. Iar istoria creşterii şi căderii lui poartă numele de „Absalom, Absalom!” – poate cel mai sofisticat roman pe care l-am citit şi recitit cu atenţie mărită (luând în considerare şi „Ulise”-le lui Joyce – un experiment genial, cumva de laborator însă), dar, în acelaşi timp, plin de tumultul surd al vieţii filtrat prin povestire.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
