Cum se desfăşoară viclenia raţiunii în istorie. Studiu de caz. Din scrisorile, publicate la „Humanitas”, între Elisabeth Blochmann, profesor la Academia Pedagogică din Halle, n. 1892, semi-evreică, şi Martin Heidegger, n.1889.
- Hitler a devenit cancelarul Reichului de la sfârşitul lui ianuarie 1933.
- 07. .04. 1933, Legea pentru restabilirea statutului funcţionarilor publici: se pensionează funcţionarii care nu au origine ariană; funcţionarii onorifici se concediază.
- 12.04.1933, Heidegger către Blochmann: „În chip evident, toate forţele purtătoare ale marilor moşteniri spirituale şi care, pe de altă parte, deţin şi voinţa de a da un chip Reichului şi lumii sale spirituale sunt încă ţinute la distanţă.”
- 24.04.1933 Martin Heidegger este ales rector al Universităţii din Freiburg – până în 1934.
- 26.04. 1933, Blochmann către Heidegger: „Dragă Martin, am aflat că aţi devenit rector. (…) Ce frumos trebuie să fie acum în grădina D-voastră şi ce minunată trebuie să fie priveliştea de la fereastră!”
- 13.10 1933 E. Blochmann, concediată, către MH: „… şi nu am nici drept la pensie(…); … să-mi caut în străinătate noi posibilităţi de trai.”
- 26.02.1934 Elisabeth Blochmann emigrează în Anglia, la Oxford.
- 1946. Lui M.Heidegger i s-a interzis să ţină cursuri, în 1950 este pensionat.
- 1947, Martin Heidegger către Elisabeth Blochmann: „Mi-a fost lăsată posibilitatea să lucrez.”
Cuvintele, inclusiv cele ale literaturii – poate destul de mult -, nu au doar darul de a lecui lumea, de a-i pansa rănile, de a inspira încredere în puterea creativităţii umane, ci, mai mult, ele formează convingeri, formează interiorul sufletului omenesc, interpretări şi paradigme noi. Cuvintele au o mare forţă de persuasiune, în bine sau în rău. În alte cuvinte, tangente cu vestita teză a lui Marx, (şi ) literatura schimbă lumea, în final.
A scrie literatură înseamnă, în primul rând, minimal, a te detaşa de ce ne este dat printr-o „privire de deasupra.”
Aşa cum mărturisesc şi în articolul din Luceafărul de dimineaţă, nr.2, 2023, la rubrica-temă Maeştri şi discipoli, singurul meu maestru a fost William Faulkner, pe când aveam 20 de ani şi am citit numai Faulkner un an întreg şi ceva în plus. (După, am admirat diverşi mari scriitori, atât!). Să desenezi o hartă a unui ţinut imaginar (deşi cu rădăcini adânci în ţinutul tău natal), să plantezi pe ea localităţi, două râuri, personaje, drumuri – să-ţi numeşti ţinutul Yoknapatawpha, cu un număr de 6298 albi şi 9313 negri, apoi să pui pecetea pe această creaţie unică într-un fel net, clar pentru toată lumea: „William Faulkner, Singurul stăpân şi proprietar” – iată o noutate în plan artistic-literar care a transformat tânărul de 20 de ani într-un ucenic fericit şi anonim.
După 50 de ani, n-am cum să nu observ că în multe din romanele mele, dar nu în toate, ţinutul minuscul Crăsani, satul natal, căruia nu i-am schimbat denumirea din orgoliu, bănuiesc, apare, împreună cu perla lui, Piscul Crăsani, formând un „comitat” căruia doar că nu i-am desenat harta. Toate, la dimensiuni româneşti, e drept.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
