Întotdeauna, după ce l-am citit în Jurnalul intim al lui Marin Preda, acest fragment mi s-a părut sublim. Cred că am mai spus: dacă aş fi fost regizor (ceea ce visam în prima tinereţe) şi aş fi făcut filmul Moromeţii 2, cu el aş fi început filmul. Aş fi făcut aşa: începeam cu povestirea visului de către soţie-mamă; continuam, în paralel, cu procesul dispariţiei lui Moromete şi a lumii lui versus procesul apariţiei altei lumi în care e prins Niculae, fiul – fără tezism, totul; aş fi încheiat cu moartea propriu-zisă a lui Moromete.
„Am fost astăzi la ţară s-o văd pe mama. E bătrână mama, dar se ţine bine. Stă la soră-mea. M-am aşezat lângă ea şi a început de îndată să-mi spună singurul lucru care merita să mi-l spună fără pregătiri şi fără fereală:
– Marine, mamă, l-am visat pe taică-tău. „Moşule, l-am întrebat, tu eşti?” „Eu sunt!”, a zis el cu un glas cum zicea el. „L-ai văzut pe Marinică şi pe Sae că au venit la înmormântarea ta?” „I-am văzut”, zice tot aşa, cum vorbeşte el. „Şi cu Dumnezeu ce faci?” Nu mi-a răspuns, a tăcut.”
A scrie literatură exclusiv ca un fapt al muncii, printre altele, exclude strălucirea pe care inspiraţia o aruncă asupra textului. Inspiraţia fiind, să-l urmăm pe Hegel, o „patimă lipsită de libertate”, adică de necontrolat de vreo instanţă raţională. Dimpotrivă, exclusiv practicarea muncii în elaborarea unui text artistic pune în acţiune dexterităţi mecanice, absolut controlabile raţional. Urmează că, pentru a scrie cu adevărat literatură, trebuie să ai undeva o breşă prin care sufletul tău – acest „somn al spiritului” – să evadeze şi să fie anexat unei mari forţe exterioare insului instalat în rutina faptului de a lucra după norme personale ţinute bine în frâu.
Am terminat de citit, din voinţă şi curiozitate, Vieţi în derivă, de Gurnah. Ce deziluzie! Ultima parte, esenţială pentru un roman, este absolut ratată. Ea cuprinde, într-o relatare jurnalistică medie, date istorice arhicunoscute, înaintea, în şi după Al Doilea Război Mondial – un discurs anticolonial, antirasist, care-şi află locul într-o carte de istorie, dar nu într-un roman. Aşa că din Abdulrazak Gurnah rămân doar cu Paradis şi Abandon, romane, mai ales primul, situate în afara Ideologiei, în mare parte. Vieţi în derivă şi Pe ţărm, mai degrabă nu, deşi există şi în ele multe pasaje în care darul povestirii se arată liber (acolo, Gurnah fiind fermecător), în afara resentimentului istoric.
Să-l luăm pe bătrânul Hegel (Filozofia spiritului, din unele pasaje) şi să-l dăm pe mâna unui Staş contemporan, sau direct a DIGI-TV, cu invitaţii lui, când e vorba de educaţie. Căci iată ce ne recomanda gânditorul german acum nişte ani, cu privire la educaţia unui „băiat”: „Ceea ce băiatul e dator să înveţe, trebuie de aceea să i se pretindă şi să i se predea cu autoritate: el are sentimentul că ceea ce i se predă este ceva superior lui. Sentimentul acesta trebuie conservat cu grijă în educaţie. De aceea trebuie să socotim drept o totală aberaţie pedagogia redusă la joc, aceea care crede că lucrurile serioase trebuie predate sub formă de joc şi pretinde de la educatori să se coboare la mintea copilărească a şcolarilor, în loc să-i ridice pe aceştia la nivelul seriozităţii lucrului. Educaţia aceasta prin joc poate avea pentru toată viaţa băiatului urmarea că el consideră totul cu dispreţ„.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
