Biografie şi operă… E greu s-o spui mai bine ca el: „În momentul în care Kafka atrage mai mult atenţia decât Joseph K., procesul morţii postume a lui Kafka a început.” – Milan Kundera, Arta romanului. Adică, aş zice că prea multă biografie însoţeşte opera literară astăzi. Şi, în ăst fel, se impune spaţiului public, altora, eul (privat al) autorului, cum bine spunea Kundera: o formă grotescă a voinţei de putere. Asta, în contradicţie cu spusa lui Flaubert: „Artistul trebuie să dea posterităţii impresia că n-a trăit.”
Dacă vă vine să credeţi! Pentru că, aşa cum am mai spus, dacă te uiţi pe Magheru, în buricul Bucureştiului, dai de panouri cât o casă, în înălţime, cu autori români actuali despre care ni se spune că sunt mari-mari. Şi totuşi, se poate şi altfel: „.. în realitate nu interacţionez direct cu cititorii aproape deloc. NU particip la evenimente publice şi apar extrem de rar în presă. Niciodată n-am apărut de bunăvoie la televizor (de câteva ori n-am avut încotro şi am fost filmat). Nu organizez nici sesiuni de autografe.” – Haruki Murakami, Meseria de romancier.
Mă gândesc, uneori, de ce simt că-mi iese bine-mai mult decât bine textele despre dispariţiile celor pe care i-am cunoscut, care mi-au fost apropiaţi. N-am găsit o altă explicaţie: în felul ăsta, scriind despre ei, reuşesc întrucâtva să-i readuc la o altă viaţă, să le insuflu o nouă apariţie în preajma mea. Mai mult, sunt convins că amintirea vie a celor ce-au fost cândva cu mine, bătătorind pământul, mă face să trăiesc mai intens, mai exigent, să scriu, cum spuneam, cu mai mare visceralitate dublată, spre final, de o gândire rece, severă, selectivă.
Ne place să râdem. Mergem la comedii, să râdem. Oare de ce ne place? Râsul este întotdeauna despre ceilalţi, niciodată despre sine. Pentru că el, râsul, vorba lui Hegel, este o nimicire, este ceva ce se nimiceşte pe sine şi pe care noi, din exterior, îl percepem drept caraghios. („Căci dacă prin nimicirea acelui conţinut ne-am simţit noi înşine loviţi, am plânge”: dacă am aluneca, în situaţii oficiale, şi am cădea; dacă am fi încornoraţi etc.). Ridicolul, care naşte râsul, este al celorlalţi, niciodată al fiinţei noastre… Mergem la comedii să râdem de ceilalţi. Dar există ceva ce se îndreaptă către sine cu o mânie venită din modestie, vorba aceluiaşi Hegel: Ruşinea. Prin ea îţi aperi adevăratul interior ajuns în contradicţie cu modul în care te manifeşti, în care apari printre ceilalţi. Aici se află rădăcina simţului moral, cum spunea Sartre. Toate astea, aşa, în trecere, nu ştiu de ce le-am pus aici cu adevărat. Este aproape de râs…
Cuvintele şi lucrurile. O relaţie mereu minată. Căci primele nu pot să intre prea mult şi prea în detaliu, în inima nevăzută a lucrurilor. Numai uneori această relaţie este salvatoare şi fericită.
Anume, atunci când apare, fragilă, arta. În acele momente cuvintele ating lucrurile total şi mângâietor, fără violenţă şi fără prezenţa sâmburelui uitării.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
