Pe tema: Maeştri şi discipoli, în literatură, mi s-au pus două întrebări. Am răspuns. Am fost discipoli, am avut maeştri? Şi, apoi, avem discipoli, suntem maeştri?
A răspunde celor două întrebări, cu ramificaţiile lor, înseamnă mai întâi să conturăm timpurile, epocile pe care ele le presupun. Noi, generaţia mea, ne-am trăit tinereţea atunci când se obişnuia să uceniceşti, când se cerea, de către marele public cititor, luminarea, când se admitea ca normală distanţa dintre maestru şi discipol, când viteza socială nu avea accentele groase ale unui veritabil vertij comunitar. Aşa că atunci mi-ar fi fost uşor să intru-n rolul de ucenic într-ale literaturii, un soi de Adso al literelor, al prozei, în speţă. Dar ceva nenumit în mine, care s-a menţinut până azi, mă îndemna la independenţă, la experimentarea unui drum pe risc propriu, deşi admirator al multor maeştri ai vremii. Am avut modele teoretice, la diferite vârste. Primul, pe la 20 de ani ai mei, au fost romanele lui William Faulkner, pe care le-am devorat într-un an, 1974, citind tot ce se tradusese în româneşte din ilustrul romancier. Frazarea lui mă şoca şi mă încânta, deopotrivă, coborârea lui în zonele subliminale ale eroilor mă magnetiza. Bineînţeles, am copiat multe pasaje din el pe caietele mele, pentru a-i ghici secretul, gândeam. Încercam să scriu ca el, într-un exerciţiu primitiv de copiere a expresivităţii, dar şi într-o primă treaptă a formării… Faulkner a fost pentru mine ca un vis minunat, poate nu foarte lung, dar a fost.
Cam pe la 30 de ani, am admirat fineţea şi senzaţia de prezenţă din romanele unor autori români: Constantin Ţoiu şi George Bălăiţă. Cu Căderea în lume şi Galeria cu viţă sălbatică şi, respectiv, Lumea în două zile. Se ştie, în bună măsură, că am fost destul de apropiat de Constantin Ţoiu (care m-a debutat în România literară), cu care am purtat multe discuţii pe teme literare, la el acasă sau la mine, pe când locuiam în Slobozia. Dar nu pot spune c-am fost ucenicul lui. De altfel, Ţoiu, dincolo de fermecătoarea lui companie civilizată, elegantă, avea un soi de barieră indestructibilă peste care nu puteai trece pentru a ajunge la miezul intim al personalităţii lui.
Dar această lume, tocmai descrisă aici, este una apusă: cu contururile ei clare, cu acceptarea parcurgerii unor etape pentru a atinge calificativul de egal al fostului maestru, sau măcar acela al apropierii de nivelul lui. Oricum, nu cred că am pierdut ceva esenţial în ordine paideică dacă n-am dus mapa unui maestru, călcând în urma lui, pe urmele lui, ca un iniţiat într-ale vânătorii. Am credinţa că numai experienţa personală a eşecului şi a triumfului te poate face să creşti cu adevărat.
Astăzi, însă, relaţia tradiţională dintre un maestru şi un presupus discipol este cu desăvârşire pulverizată. Cred că un diagnostic folositor de urmat îl pun Jean Baudrillard şi Marc Guillaume: trăim vremuri ale spectralităţii, unde faptul de a fi, în orice fel, înseamnă un joc „pe muchie de cuţit” între valorizarea oricărei posibilităţi şi anomie. Totul se întâmplă Acum. Şi Acum este totul. Se resping, astfel, orice idee prealabilă, orice luminare (ha-ha!), orice autoritate. Tânărul simte că sensibilitatea lui este mai contemporană cu spiritul timpului decât toată învăţătura lumii. Aşa că se pregăteşte să ardă etape, să „dea lovitura” dintr-o dată. Maestru? Ah, ce caduc termen! Ce este acest învăţat, totuşi, dacă nu – preluând o terminologie din Neutrul barthesian, acolo referitor la eschivă, la alunecare în faţa creării de sens – paradigma arogantă şi dogmatică, totalitară de-a dreptul? A fi ucenic, azi, gândeşte cel care-ar fi putut fi ucenic, nu este altceva decât acceptarea unei forme de sclavaj intelectual! Jos cu maeştrii, oriunde ar fi ei…
Aşa că nici vorbă să fiu vreun maestru în literatură, spre deosebire de sistemul de învăţământ, mai inerţial, unde am ceva şanse. Ce ucenic să vină pe urmele mele, ale noastre, dacă epoca este una a egalităţii, a libertăţii şi democraţiei şi în câmpul literar? În această luptă de-a independenţa totuşi mă simt ca peştele în apă. Am credinţa liniştitoare că tinerii vor experimenta, pe pielea lor, drumul spinos către literatură, că vor învăţa din mers şi că, în final, îşi vor pregăti apărarea în faţa unor noi năvălitori.
Care-i sfatul meu, în faţa unei aşa realităţi viforoase? Niciunul. Nimeni nu mai primeşte sfaturi, azi. Suntem egali… Un soi de comunism cu faţă literară bântuie România. Aşa că lansez doar îndemnul dintotdeauna: „mergem înainte!”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
