Literatura (romanul), iubire sau război… Lumea actuală se prezintă sub forma unei societăţi fărâmiţate, crepusculare, asemănătoare cu lupta pentru putere a asociaţiilor de indivizi de dinaintea instaurării statului minimal al lui Nozick. În asemenea lume domină separările, discriminările, inegalităţile severe, nedreptăţile venite din narcisismul de grup, din ideologizări radicale – un soi de gard al lui Trump sau al lui Nehammer. Este o lume aflată în război, din care lipseşte iubirea. Aflat în faţa ei, romancierul o arată aşa cum e, dar demersul lui nu este unul războinic, ideologizat, ci unul de iubire pentru personajele lui şi pentru lumea lor. În acest sens, am spus cândva că nu-mi plac romanele-pamflet, larg-satirice, da, însă pamfletul, în literatură, nu în ziaristică, pe de o parte are un referent prea direct din realitate, iar pe de altă parte elimină iubirea pentru personaj a autorului, oricât de declasat ar fi personajul. Romanul este antirăzboinic, el întemeiază o lume de care autorul este mulţumit, deşi pleacă de la o alta, cea reală, de care e limpede că-i nemulţumit, poate chiar revoltat. Romanul este avatarul iubirii.
Problema romanului este cea a epicului. Mai cu seamă în romanele româneşti. Condiţia suficientă a epicului stă în intrigă, în conflictul care determină acţiunea. Iar coloanele acesteia, ale intrigii, sunt personajele, culoarea lor, particularităţile lor. Unde nu sunt personaje proeminente, puternic creionate estetic, multe în opoziţie unele cu altele, intriga nu se poate închega mulţumitor. Iar dacă schemele acţionale sunt prea slabe, neizvorâte din magma textuală, nici personajele nu se pot dezvolta satisfăcător. Personal, cred că intriga bună, ingenioasă, primează. Personajele vin ca o consecinţă a ei.
Viaţa, acum, aici, aşa cum e ea, învălmăşită, contradictorie, zdrenţuită, este mai puternică decât literatura (arta), cea din urmă fiind marginală, pipernicită, numai o micuţă parte dintre vieţuitoarele numite români fiind dispuse s-o cumpere, s-o parcurgă. s-o citească. Da, acum şi-aici aşa stau lucrurile. Dar viaţa e ca o apă curgătoare: trece, se duce, dispare ca şi când n-ar fi fost. Şi, culmea culmilor, ce rămâne este calul răpciugos al literaturii care se ridică învingător deasupra timpurilor. Pesemne că mănâncă jăratic, nu altceva.
Care să fie personajele tale? Cele centrale istoric, vizibile de la distanţă, mereu avantajate? Sau cele invizibile istoric, lăsate pe margine, bătute de viaţă şi de istorie? Ultimele, măcar prin ochii lor se vede mai bine stranietatea centralităţii, aroganţa golului ei.
Oriunde zăreşti un grup format, mai ales în lumea literară, acolo, în miezul lui, se află un Grobei umflat, lăbărţat, ridicat pe un piedestal inaccesibil celorlalţi. E-n firea lucrurilor omeneşti: să se sprijine pe o mulţime densă, compactă, care-ţi transmite iluzia, receptată ca adevăr, a puterii şi măreţiei. Şi oriunde zăreşti un ins deschis celorlalţi, dar care preferă să rămână singur în faptele lui fundamentale, nu opus grupului, dar lângă el în întregime, acolo e realitatea nesulemenită, acolo priveşte cu încredere.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
