Azi-noapte am văzut emisiunea La Grande Librairie până la jumătatea ei. Am închis. Nu mă inspira deloc. Subiecte, teme jurnalistice. Patru scriitori cu romane despre violenţa conjugală. Adică atât, oarecum ca un articol de ziar în materie. Ce mai, bărbaţii, taţii sunt un adevărat pericol. Ia să scriem noi despre asta. Să facem dreptate. Pentru mine, asta e o preocupare întemeiată de emisiuni tv, de presă în general, pe cazuri punctuale, clare, condamnabile. Dar să faci din ea roman, generalizând prin imagini, prin sensibilitate, mi se pare un act literar ratat. Literatura cere ceva mai mult şi mai complex. Dar, la câte mii de romane se scriu în Franţa anual, merg şi astea, trebuie să fie public şi pentru îngemănarea spiritului jurnalistic cu unul cât de cât literar.
Undeva, în buricul Bucureştiului, am văzut un panou, la nivelul solului, înalt cât un om, cu poza unui autor roman (nu, nu e vorba de Mircea Cărtărescu, n-aş scrie ceva de rău despre Mircea) şi cu titlul romanului său. M-am mirat mult. Mi s-a părut curat exagerat, ca şi cum ţi s-ar băga cu insistenţă în ochi. N-am văzut aşa ceva nici pentru Llosa, Marquez, Eco, Franzen şi cine mai vreţi voi. Mie mi-ar fi fost ruşine, aş fi refuzat. M-am gândit că până şi reclama la suplimente alimentare, deşi le prezintă ca pe minuni ale minunilor, la final nu uită să avertizeze: citiţi prospectul, acesta este un supliment alimentar.
Cărţile pe care le citim sau le scriem ar trebui, cred eu, să ne înveţe să nu ne supunem unei conjuncturi prin natura ei trecătoare. Pentru că în felul ăsta, al supunerii, îţi construieşti un trecut de care, poate, nu vei fi foarte fericit că-l ai.
Grobei! N-am ce face, trebuie să recunosc buna, formidabila idee a lui Breban. Grobei era un amărât de provincial, un neica-nimeni, un pierde-vară, pe care nu-l băga nimeni în seamă. Şi totuşi, la un moment dat, un vânt favorabil îi suflă în pânze, absolut întâmplător, ca o glumă neserioasă. Şi, dintr-o dată, Grobei va fi adulat, va fi luat în serios şi va fi urmat, va fi mitizat, i se va face statuie, toţi îi vor recunoaşte merite pe care nu le-a avut niciodată, dar asta nu contează deloc, doar „povestea” contează, cum se spune astăzi. Da, Breban, aici, a avut o idee genială. Pe care a aruncat-o bine de tot în lume.
Jurnalul aparent, confesiunea oarecum mascată – predomină în diferitele forme ale romanului contemporan. Dar confesiunea, mărturisirea aparţin unui om în mare parte nefericit. Un ins fericit n-ar avea motive de a se confesa, de a primi ajutor întrucâtva, el ar trăi cu intensitate momentul, starea, lipsit de reflecţia ei secundă, lucidă. Şi, se ştie, câtă luciditate atâta dramă. Asta-i tot.
În fine, e lucru sigur că romanele nu vin de-a dreptul din viaţă, ci din lecturi, din fel şi fel de cărţi, care, împreună, formează un filtru simbolic suficient de puternic prin care viaţa se strecoară, curăţită de culorile prea particulare, prea concrete, luând forma universului simbolic din mintea ta. Şi aşa ia naştere un anume stil. Cu adevărat, pentru a fi scris, romanul face un ocol în bibliotecă.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
