Cred că belgianca Amelie Nothomb a spus, a scris (nu contează) că există două feluri de a scrie: scrierea de tip Soprană – uşoară, superficială cu program, veselă – şi cea de tip Bas: grea, dificil de receptat, care cercetează străfunduri, întunecimi. (Descrierea caracteristicilor îmi aparţine). Depinde de ce vrei şi poţi să aduci în lumină: imediatul deja luminat de experienţa comună, sau cel-ce-este-pe-cale-de-a-se-pierde într-un tunel fără întoarcere. Oricum, la noi cântă Soprana în mai toate librăriile, editurile, cinematografele. Iar cititorii, majoritari, şi-au format urechea, ochii, minţile de Soprană – şi astfel trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Autoficţiunea atât de prizată azi, la noi, dar nu doar la noi, redă adevărul unor fapte, unor istorii personale, DAR nu spune tot adevărul. E adevărat, spune nişte poveşti despre „mine”, dar acela, îmi dau seama când povestesc, nu sunt eu. De aceea, ea nu trebuie numită vreodată Amintire, pentru că amintirea trimite către un cadru mai precis, mai riguros, în mijlocul căruia sunt chiar eu, cel adevărat, autentic. Cu toate că şi aici, mai cu seamă la amintirea nevizitată de mult timp, se strecoară, învingătoare, imaginaţia, creaţia.
Mai mereu te atrage ce-i fragil, incert, la limita inexistenţei, cum ar fi norii, parfumul florilor, zăpada, dragostea, ploaia… Acum există, peste puţin timp nu. Funigei plutind în soarele strălucitor al amiezii. Schimbarea are un mai mare ecou în tine, faţă de stabilitate. Drept urmare, şi-n artă e mai greu, dar mai seducător, să pictezi incertitudinea, să scrii despre ce este şi nu este – dar dacă reuşeşti fiind atât de dificil,, ai tăi sunt laurii.
Am citit Din cer au căzut trei mere, romanul lui Narine Abgarian. O istorie arhaizantă a unui sat armean, Maran, semi-mitic, cu portrete şi ele aproape mitologice ale principalelor personaje-locuitori ai satului, cu poveştile de viaţă asociate lor – un puzzle legat oarecum de personajul Anatolia. Şi peste toate, speranţa miraculoasă din final. Bine scris, în convenţia deja prezentată. Bun, bine. Deşi poate prea apăsată, prea insistentă poeticitatea arhaică a întregului. Mă întreb, dacă un român scria aşa ceva, cum ar fi fost receptat de critica literară, mediul editorial, cititori? Oare la fel ca în cazul descris aici: că ar fii în primii şase autori contemporani europeni, după The Guardian? Nu ştim. Doar putem bănui: mai nimic nu s-ar spune despre ea.
Uite, voi spune ceva despre o carte. Bineînţeles, cine are o altă părere, are o altă părere. Este vorba de romanul Măsurarea lumii, al germanului Daniel Kehlmann (n. 1975), recent tradus și la noi. Pur şi simplu, acest roman este genial. Prin temă, prin stil, mai ales: alert, pseudoistoric, postmodern, lejer şi foarte profund, un roman care cere un cititor format. Despre preţul cunoaşterii lumii, fie concret, din afară (naturalistul Humboldt), fie teoretic, dinăuntru (matematicianul Gauss). Cu oaze de amuzament de mare calitate, cu o ironie bonomă etc. Iată un fragment micuţ: „Acum, profesorul Gauss se ascundea în pat. Când Minna i-a cerut să se scoale, spunându-i că poştalionul aşteaptă şi că are o cale lungă de străbătut, el a strâns perna în braţe şi, închizând ochii, a încercat să o facă pe soţia lui să dispară. Când i-a deschis la loc, Minna era tot acolo, aşa că a numit-o sâcâitoare, mărginită şi i-a mai zis că ar fi blestemul bătrâneţii lui. Cum nici asta nu i-a fost de ajutor, a dat pătura la o parte şi şi-a pus picioarele pe podea.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
