Scriitorul este un om singur. Corectez: un om care se simte singur. De aceea se apleacă peste biroul său de lucru şi scrie pentru sine şi pentru ceilalţi. Din dorinţa de a-i aduce pe ceilalţi lângă el, lângă singurătatea lui incurabilă. Această stare de speranţă impulsivă, inexplicabilă, durează câtă vreme zăboveşte la smulgerea din inima sa a bucăţii de viaţă pe care vrea s-o dăruiască semenilor-cititori, poate chiar memoriei omenirii, într-un elan megalomanic. Totuşi, după ce-şi încheie lucrarea, cu o satisfacţie apropiată de fericire, şi mai cu seamă după ce-o publică, romanul-poezia şi altele ca ele îl părăsesc fără regrete. Aşa, se regăseşte ca după o boală misterioasă: singur în mijlocul oamenilor grăbiţi şi preocupaţi de ziua de azi.
Minuţiozitatea mereu ingenioasă a descrierii procesului de disoluţie lentă dar vizibilă cu ochiul liber şi ireversibilă a unei familii americane, a visurilor ei cândva radioase, devenite, toate, rateuri nici măcar răsunătoare, am întâlnit-o, la o scară inferioară stilistic, la Damon Galgut, în Promisiunea. Dar ce este fenomenal, în ochii mei, e că nu las din mână Corecţii (Jonathan Franzen), un roman de 700 de pagini, de o tristeţe sfâşietoare, ascunsă sub mantia unei ironii vesele. Şi de ce nu mă plictiseşte? Pentru că, deşi intuiesc „mersul acţiunii”, frazarea mă surprinde întotdeauna prin spectaculozitatea formulărilor sale, semn nu doar de talent ci şi de inteligenţă covârşitoare. Iată un moment în care fiica, Denise, îi duce tatălui, bolnav de Parkinson, Alfred, o farfurie cu mâncare, fapt care pune în faţa bătrânului probleme insurmontabile, atâta timp cât mâinile sale nu se opresc din tremurat: „Dar Denise ieşi din bucătărie ducându-i farfuria lui Alfred, a cărui problemă existenţială se formula astfel: că, asemenea bobului de grâu care îşi face loc prin pământ către lumină, lumea înainta în timp adăugând vârfului de lance celulă după celulă, acumulând clipă după clipă, şi că faptul că prindeai lumea în clipa ei cea mai proaspătă, cea mai tânără, nu era o garanţie a puterii de a mai prinde încă o dată, o clipă mai târziu.”
Să fii mereu de partea personajului, cu toate limitele şi micimile lui, sau tocmai de aceea. Să-l ironizezi ca în joacă, aşa cum faci cu un copil. Şi niciodată să-l batjocoreşti, cu un ton de sus, ca în pamfletele unui ziarist: doar e copilul tău, aminteşte-ţi în fiecare clipă. Asta face un romancier.
După ce-am citit Puritate, şi acum parcurg voios şi fermecat Corecţii, îl declar, în nume personal, pe Jonathan Franzen – alături de un Hermann Hesse, de un Joyce – drept unul dintre cei mai inteligenţi romancieri contemporani.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
