Am observat de multă vreme că sunt atras, interesat, de cărţile cu un titlu într-un singur cuvânt: Străinul, Procesul, Ciuma, Ulisse, etc. Oare de ce? Poate că refuz vorbăria posibilă din ele, manifestată şi în titlul învolburat? Pentru că apreciez tot ce este spirit sintetic, capabil să unească diversitatea? Mă uit la întâmplare în bibliotecă şi văd „Corecţii” de Franzen. Bun, îmi zic, nici că se putea mai încifrat şi, în acelaşi timp, mai precis un alt cuvânt care să arate frecuşurile dintre membrii unei familii. Dar să nu exagerez. Ce pot să mai spun de: Zgomotul şi furia, Numele trandafirului, Toba de tinichea, Un veac de singurătate ş.a.m.d. Totuşi, relativa fascinaţie există şi funcţionează, la mine.
La recentul târg de carte Gaudeamus Bucureşti, pe lângă multe plăceri în a cumpăra cărţi dorite, nu mi-a plăcut de mâna mea dreaptă (mai mult cu ea aleg), care, dintr-un impuls pe care nu i l-am imprimat eu, cred, a ocolit autori ruşi contemporani, un Vodolazkin, până şi o Ulitskaya, chiar un Sorokin. Nu ştiu ce-a fost asta. O manipulare ideologică a gesturilor mele? Un semn al primatului supravieţuirii în faţa unor literaţi, oricât ar fi ei de buni? În schimb, mâna mea dreaptă l-a mângâiat pe „naţionalistul” Dostoievski (i-a cumpărat chiar şi Jurnalul de scriitor, în fapt o suită de articole scrise de marele rus în presa vremii), una din marile conştiinţe literare ale scriitorilor de oriunde şi oricând.
Într-o dimineaţă, m-am trezit cu o idee ce-mi bântuia mintea dintr-o dată: ce mâncăruri preferă, majoritar, locuitorii celor şase sectoare ale Bucureştiului. Cum ar arăta diferenţa de gusturi culinare între ele, urmarea tradiţiilor de viaţă, rangului, averii etc. Şi le-am scris, imaginându-mi, în vreo trei pagini. După care, crezând că e bine, le-am inserat într-un roman „aflat în lucru”. Oricum, pizza este peste tot, ca un element al omogenizării. Ca să vezi, nu aduce anul ce aduce clipa. Şi ca să vezi cum ia naştere un roman, cu toate ale lui. În fine, e limpede că nu e vorba de alimente, ci de “alimente”, de referinţe simbolice privind stratificarea socială.
Uneori par prea coroziv atunci când spun, poate repetat, că pun deoparte, la un moment dat, cărţile care sunt previzibile în formă şi conţinut şi care, aşa, mă plictisesc. Asta nu înseamnă că ele ar trebui să aibă o acţiune de tip poliţist, întortocheată, detectivistică. Aproape dimpotrivă. Mă interesează detaliile care spun totul, însă mereu inventiv, surprinzător ca expresie, despre oameni, stări, lucruri. Iată un exemplu din Jonathan Franzen, în Corecţii, cu stilul său de o ironie bonomă, amară, aproape tristă, fiind în fond de partea personajelor unei familii cu multiple volute şi frecuşuri, în viaţă, chit că ele ( sau tocmai de-aia) sunt supuse luminii violente a adevărului: „Până nu demult, şi fără să acorde chestiunii prea multă atenţie, Chip crezuse că poţi avea succes în America fără să câştigi prea mulţi bani. Fusese întotdeauna un elev bun şi, de la o vârstă fragedă, se dovedise inapt pentru orice fel de activitate economică, exceptând cumpăratul cărţilor – asta se pricepea să facă -, astfel încât îşi alesese o carieră a intelectului.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
