Cum se ivesc isteriile ideologizante care au devenit sângele lumii actuale? Nimic mai simplu: ele aparţin oamenilor. Cioran ne arată: „În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie… Aşa se nasc ideologiile, doctrinele şi farsele însângerate.” – Tratat de descompunere.
Lawrence Durrell, marele romancier britanic, a fost tradus la noi cu „Cvartetul din Alexandria”, patru romane cu un stil rafinat, editate întâi la „Cartea românească”, în 1984, apoi, prin 2000, la Polirom. Mi l-am amintit graţie unui serial despre familia lui aflată în insula Corfu, programat aproape în fiecare zi pe BBC FIRST – episoade pline de farmec şi de umor, cu mama lui, Louisa Dixie, în centrul excentricelor poveşti ale unei familii – cum altfel? – excentrice şi savuroase. Redau aici, din romanul „Clea„, o notă a autorului despre artă: „Arta e la fel de lipsită de importanţă ca şi tranzacţiile bancare, atâta timp cât nu e generată din jocul liber al spiritului – şi, în acest caz, devine realmente o tranzacţie bancară.”
Emil Cioran, seducătorul nostru gânditor (că „filosof”, calificativul, nu cred că l-ar fi dorit), în „Ispita de a exista„, aduce un omagiu prozei literare: „Proza are nevoie, pentru a se dezvolta, de o anume rigoare, de o stare socială diferenţiată şi de tradiţie: ea este deliberată, construită; poezia ţîşneşte, este directă (…), ea nu înfloreşte decât dincoace sau dincolo de civilizaţie, mereu în marginea ei. În vreme ce proza cere un geniu aşezat şi o limbă cristalizată, poezia e perfect compatibilă cu un geniu barbar şi o limbă informă. A crea o literatură înseamnă a crea o proză.” În pofida deliciului pe care-l respiră textul cioranian, ca mai toate scrierile lui strălucite, nu pot fi de acord cu el întru totul. Separarea absolută între poezie şi proză nu mi se pare inspirată şi dreaptă. Aduc un singur argument: proza bună, care contează, survine din apa adâncă a poeziei, fără de care nu ar avea inteligibilitate estetică. Marile literaturi, cu proză masivă şi validată istoric, au şi poeţi magnifici.
Cândva, într-o carte de microeseuri filosofice, am scris că Emil Cioran este „un Nietzsche în genunchi”. Retrag, acum, cele spuse atunci, mai aproape de tinereţe. Nietzsche este Nietzsche, iar Cioran este Cioran. Definitiv. La baza verdictului meu de atunci sta un argument destul de solid, totuşi, dar care acum îmi apare drept ne-suficient: şi Nietzsche, şi Cioran se află în marea familie a nihiliştilor; doar că filosoful plecat din Basel – şi care e chiar filosof, nu doar moralist – a vrut să depăşească terenul arid al nihilismului: de aici soluţia lui, criticată de mulţi, neînţeleasă, acceptată de mine, deşi romantică în mare parte.
Transcriu, aici, un gând, o idee, o trăire total cioraniene, care mă umplu de admiraţie. „Întâmplarea a făcut ca într-o zi de toamnă, surprins de o aversă, să intru în Museum pentru câteva clipe. În fapt, aveam să rămân o oră, două, poate trei. Sunt luni de la această vizită accidentală, şi tot nu pot uita acele orbite ce te fixează, mai insistente decât nişte ochi, acel bazar de cranii, acel rânjet automat la toate nivelurile zoologiei. (…) Pe lângă soliditatea, pe lângă seriozitatea scheletului, carnea pare ridicol de provizorie şi de frivolă.” – Emil Cioran, Demiurgul cel rău. Nu mai am nimic de spus. (Doar că, între noi fie zis, ar putea fi un motto al unui roman la care lucrez, cel puţin, ultima frază). Este perfect.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
