Marca literaturii (artei) este accesul liber la interioritate, la fragilitatea ascunsă. Într-adevăr, mai mereu te atrage ce-i fragil, incert, la limita inexistenţei, cum ar fi norii, parfumul florilor, zăpada, dragostea, ploaia… Acum există, peste puţin timp nu. Schimbarea are un mai mare ecou în tine faţă de stabilitate. Drept urmare, şi-n artă e mai greu, dar mai seducător, să pictezi incertitudinea, să scrii despre ce este şi nu este – dar dacă reuşeşti, ai tăi sunt laurii.
Din Jurnalele mele aflu titlurile unor povestiri scrise până-n 27 de ani, între care: „Alb”, „Război”, „De ce, domnilor?”, „Leşin”, „Cristale de Japonia”, „Seri” etc. Dintre acestea, „Leşin” îmi spune ceva-ceva; şi „Seri”, care cred c-a apărut în Luceafărul după ce debutasem în România literară cu „Un taifas obişnuit”. Am fost certat pentru asta de Ţoiu, deşi eu l-am rugat pe Gheorghe Suciu, de la Luceafărul, căruia-i dădusem două proze înainte de a merge la Ţoiu, să nu publice nimic, pentru că nu-s bune, mă fandoseam, că le retrag, dar Suciu m-a refuzat, nici n-a vrut să mi le dea înapoi, „Nu-ţi dai seama, eşti subiectiv…” Dar ce voiam să spun e că nu mai am niciuna dintre povestirile de-atunci, în afară de „Cristale de Japonia”, parc-am văzut-o pe undeva, cândva, şi am pus-o „bine”… Toate au fost pierdute, din cauza mutărilor repetate din loc în loc, probabil.
Despre povestirea „Seri”, care a apărut în aprilie 1981 în Luceafărul, publicată de Gheorghe Suciu, după ce-l rugasem să n-o publice, pentru că, între timp debutasem cu „Un taifas obişnuit” în România literară, 26 martie 1981, îmi amintesc două lucruri: titlul ei a fost „Rugăciunea de seară”, titlu respins, era religios carevasăzică, aşa că am ales „Seri” (era povestea unui bărbat şi a unei femei, seara, după ce se întorc de la lucru; femeia spune, după ritual, rugăciunea de seară, sub privirile neutre ale bărbatului; se aşază amândoi în pat, în poziţie de somn, cu faţa în sus; iar răsuflările lor profunde şi obosite ţes, dintr-o dată, adevărate pânze de aer, ca un soi de giulgiu care-i apără şi-i înfăşoară pe cei doi, cufundaţi într-un somn fatal etc.- pot s-o recuperez din arhivă). Dar şi la „Un taifas obişnuit” am avut două cerinţe: să schimb numele personajului, Ion Avram, pentru că era numele unui ministru (nu ştiam, ştiam doar de Avraam…); şi să schimb titlul „E bine”, pentru că nu poate fi publicată cu el. Şi aşa am făcut, nu exista nicio altă ieşire atunci. Când am făcut evaluarea conţinutului volumului de debut, apărut în 1984, am reţinut proza din RL şi am aruncat, greşit, „Seri” – acum îmi dau seama că era bună-bună.
Cum să prinzi, cu un zâmbet abia ghicit pe buze, profilul psihologic al unui personaj fără a face analiza psihologică, atât de plicticoasă în romane: „Faptul că Don Armour ar fi vrut să pună mâna pe ea, dar nu putea, era o problemă. Faptul că, printr-un accident demografic, ea avea totul, în timp ce bărbatul care o dorea avea atât de puţin – această lipsă de echilibru – era o mare problemă. Dat fiind că ea era cea care avea totul, era clar că ea trebuia să rezolve problema.” – Jonathan Franzen.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
