Rebreanu a scris despre o familie, Preda a scris despre o familie, Faulkner a scris despre o familie, Thomas Mann a scris despre o familie, Flaubert a scris despre o familie… până azi, Gurnah a scris despre o familie. Familia este multicoloră, are mai multe voci, aduce diversitate – este lumea în mic.
I-auzi incipit grozav: „M-am dus la Comala, deoarece mi se spusese că acolo trăia tata, un oarecare Pedro Paramo.” Dar, în totul, romanul lui Juan Rulfo, Pedro Paramo, editat recent, în condiţii minunate, la Curtea Veche, este excepţional. Îl recitesc cu o plăcere rară. Faţă de Marquez, care are o poeticitate manifestă, Rulfo deţine un stil mai eliptic, mai aspru, viril, fără fraze voit frumoase, cu un miraculos parcă trăind aievea, nefabricat, născut acolo. Un mare roman întemeietor.
Cele mai mari genii ale omenirii sunt muzicieni. Limbajul lor este universal, se transmite instant şi se înţelege cu sensibilitatea. Geniul marilor muzicieni este în acelaşi timp sublim şi popular. Niciun alt tip de creator, de artist, nu se poate apropia de podiumul acestor uriaşi. Şi mai e ceva: ei te fac fericit, într-o manieră uşoară, dar profundă, pe tine, ascultătorul.
Heidegger, în Caietele Negre, pe lângă alte puţine reflecţii care pot fi discutate, identifica un anumit pericol ce ar putea pândi rolul şi natura „corpului didactic”. Să se fi înşelat el acum aproximativ 80 de ani? M-aş mira. „Un corp didactic care evită efortul gândirii adevărate şi al contemplării îndelungate, nu trebuie să se mire că „ziarul ilustrat”, „cinematograful”, simplele tabele grafice, devin mijloacele predilecte de predare, iar pustiirea spiritului este luată drept spiritul însuşi.”
Iată proza eliptică sau, poate, entimematică, fără explicitări şi tautologii: „În alambic, picurii cădeau unul după altul. Auzi cum iese apa limpede din piatră şi curge în urcior. Auzi. Auzi zvonind; picioare care se târăsc pe pământ, merg, se duc şi vin.” Juan Rulfo, Pedro Paramo.
Am cumpărat un alt roman românesc. De data asta unul masiv – nu, nu al lui Mircea Cărtărescu, asta puţin mai târziu -, un cărţoi de vreo 600 de pagini. Am citit vreo 20 de pagini, şi m-a prins. S-ar putea să fie bun-bun. Problema mea e că am întâlnit multe motive, şi întrezăresc altele, care seamănă, în funcţia lor, cu cele din romanul la care lucrez. Viziunea generală mi se pare că seamănă cu a mea. Diferă însă total maniera de narare, sprinţară aici, neutră şi de deasupra la mine. Şi mai sunt şi alte multe diferenţe. Oricum, literatura română se mişcă, mai ales prin romancierii ei, dar se învârte în gol, atâta timp cât mediul în care sunt prinşi scriitorii este unul închis şi viciat, publicul mare nu citeşte, promovările profesionale sunt ca şi inexistente, nu sunt agenţi literari, iar editurile sunt şi ele gazdele unui cerc predeterminat, ca şi cum cartea bună poate fi comandată doar unui membru al grupului, ca şi cum noutatea este interzisă altora, fiind permisă exclusiv inşilor pe care grupul îi cunoaşte bine, cu care merg la o cafea, la un turneu, de-astea. Destul de toxic, de mic, de caraghios şi de neproductiv, la nivel mare.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…